MONITOR CULTURAL * on-line

…Cand de la paralela 45 a Romaniei, calatoresc  cartile dlui Artur Silvestri, Apocalypsis cum figuris – Sapte nuvele fantastice cu prolog si epilog  si  Artur Silvestri-Fapta culturala peste Ecuator, peste Tropicul Capricornului pana la paralela 30 sudica a Australiei, putem vorbi de semne bune. Dar cand ma gandesc ca primitorul acestora e nascut tot acolo la paralela 45, mai ales in Zodia Capricornului, miracolul s-ar putea ivi, vorbind literar. Ce-mi doresc acum este sa citesc aceste carti si sa incerc a le intelege. Am citit multe carti ale eruditului Arur Silvestri, deci pot spune ca intuiesc din stilul lui de scriere si expresie cartea care-i apartine din alte zeci de carti ale altor autori. Dar, niciodata nu m-am aventurat a ma apropia de leu inaintea celor ce au batatorit drumurile artei cu mult inainte, cunoscatori ai labirinturilor de execeze si critici literare.

Totusi, se cuvine in mare masura a aminti faptul ca aparitia antuma a celor doua carti, se datoreaza recunostintei Doamnei Maria Braescu Silvestri, sotia luminatului carturar plecat nu de mult la cele vesnice.  Si tot in memoria sotului a sustinut Doamna Maria financiar aparita la Editura “Cuget Romanesc”-Malovat a frumosului volum crestin Noul Testament in cinci sute de exemplare, ajuns si la noi la antipozi. >>>>

“Mi-e dor de oameni delicati si buni. De oameni destepti si generosi.

De educatie si traditie. Mi-e dor de bun-simt si bunavointa.’’

din   JURNALUL  OANEI  PELLEA  – pag 16 , editia  2009

DORURILE    OANEI    PELLEA

Cu ceva  timp in urma  scriitoarea  Monica  L  Corleanca  din Cincinnati  mi-a vorbit entuziasmata despre JURNAL  2003 – 2009 al  bine-cunoscutei artiste de teatru  OANA  PELLEA ‘’Este exceptional, o savoare, total deosebit de jurnalele pe care le-am citit. Ti-l recomand’’ A trecut un alt timp , mi-am amintit si l-am rugat  pe  bunul meu prieten bistritean, scriitorul Virgil Ratiu,  sa faca rost de un exemplar si sa mi-l trimita. Nu a trecut mult timp si l-am primit. Cu intentie am pomenit timpul de trei ori, nu atit pentru ca  jurnalele sunt,  intii de toate, timp fixat de autor intre zile, luni si ani, ci pentru ca Jurnalul Oanei Pellea  iti cere timp si dupa lectura, timp de meditat, de reamintit din cind in cind…>>>>

„Visele  nu mă costă nimic şi uneori, ele sunt atât  de frumoase…!!!!”, obişnuieşte să spună scriitoarea Elena Buică, autoarea volumelor “Crâmpeie de viaţă”, “Gând purtat de dor”, “Prin sita vremii”, “Oglindiri”. Născută  în ianuarie 1933, în comuna Ţigăneşti, judeţul Teleorman, Elena Buică mărturiseşte că în viaţă, le datorează totul părinţilor săi care i-au insuflat dragostea pentru carte, pentru cultură, pentru artă, dar şi pentru perseverenţă în muncă, pentru autodepăşire şi pentru valori morale superioare. De altfel, acesta a fost şi unul din motivele ce au contribuit la decizia ei de a studia la Facultatea de Limba şi literatura română din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, pe care o absolvă în 1965. Ca profesor de limba şi literatura română, Elena Buică a avut întotdeauna dragoste de copii şi a încercat să fie un model de referinţă pentru elevii săi. În  1998, scriitoarea părăseşte România şi îşi urmează fiica şi pe soţul acesteia, stabilţi din 1993 în Canada. >>>>

Am mai spus şi cu alte prilejuri că, din păcate, cu foarte puţine excepţii, acţiunile mari de promovare a culturii şi spiritualităţii româneşti peste hotare nu sunt realizate de instituţii abilitate ale statului român sau de diplomaţi de profesie, ci de o serie de intelectuali de marcă, de origine română, reprezentanţii comunităţii române din diaspora. Între cei mai harnici şi mai plini de har sunt, în opinia noastră, Lucian HETCO din Germania, Ioan MICLĂU şi George ROCA din Australia, Alexandru CETĂŢEANU, Ligya DIACONESCU şi George FILIP din Canada şi, în mod deosebit, părintele prof. univ. dr. Theodor DAMIAN, directorul Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York.

Despre distinsul teolog, poet şi om de cultură Theodor DAMIAN şi despre luminătoarele lui fapte de cultură am mai avut prilejul de a vorbi, nu doar spre a semnala excelenta revistă „Lumină Lină – Gracious Light”, dar şi despre unele din manifestările cultural-literare şi ştiinţifice excepţionale pe care le iniţiază sau organizează, an de an, în marea metropolă nord americană. Una dintre aceste manifestări o reprezintă simpozioanele ecumenice teologice iniţiate şi organizate de institut, care, în 6 decembrie 2008 a avut cea de-a XVI-a ediţie, iar ca temă: Cultele şi cultura: rădăcinile transcendente ale civilizaţiei umane. >>>>

Motto: ”Examinand  cursul vietii oamenilor, observam  ca destinele unora sunt mai degraba determinate de obiectele intereselor lor, in vreme ce ale altora, mai degraba de fiinta lor launtrica, de subiectul lor” C.G.Jung, in “Tipuri Psihologice”

Disponibilitatea fiecaruia de a asculta un discurs, prelegere, predica, cuvant vorbit, etc…este diferita, asa ca, semenii mei care vor sa auda altceva sa dea “cancel” sau “exit” la documentul “word” de fata, sau sa isi ia o cafea, ceai, vin, bere in fata si sa se puna pe citit, nu fara critica sau zambet pe buze. Persoana este un complex de lucruri simple, legate, interdependente ca si doua gauri, intr-o suprafata plana care formeaza clopotele Gaus, miscandu-se asimptotic. Asa cum odinioara, cei vechi, foloseau adnotari stranii de genul “keri” (citire) sau “ketib” (scriere), din ebraica, pentru textele sacre, care dadeau intelesuri diferite desi erau aceleasi cuvinte intiparite, sau cum zicea parintele Noica Rafail, fiul marelui filosof cu acelasi nume, despre cele trei nivele energetice de intelegere a unui cuvant, exista moduri diferite de impropiere a lumii inconjuratoare. >>>>

La 4 mai 1990 , la Poiana Braşov , a avut loc o întâlnire a reprezentanţilor presei scrise şi audiovizuale din Romania iniţiată de nou înfiinţata Societate a Ziariştilor Români ( ianuarie 1990 ) pentru a-şi alege conducerea definitivă . Preşedinte interimar era atunci Petre Mihai Băcanu şi adjunct Sorin Roşca Stănescu . Din cauza certurilor care s-au iscat pe funcţii , principalii oponenţi fiind Sergiu Andon şi Grigore Marian , majoritatea ziariştilor în frunte cu George Brătescu , Florea Stama , Adi Cristi , Mircea Ichim , Mihai Miron , Ilie Călian , Doina Jalea , Adriana Frăteanu , Neacşu Neacşu ,  Dan Lutic , Lucian Jiman şi mulţi alţii su decis să reînfiinţeze UZP pornind de la vechiul statut , cu vechea denumire ; pentru că în ultima perioadă , înainte de 1989 la ordinul Secţiei de Presă a CC al PCR , Uniunea fusese înghiţită de un sindicat mamut al tipografilor , editorilor şi ziariştilor , pierzandu-şi atribuţiile şi idealurile . În luna următoare UZP s-a înscris la tribunal reluand firul tradiţiei profesioniste . >>>>

Criticul de teatru ar fi cu siguranţă cel mai bun analist politic: i-a întâlnit pe toţii tiranii, pe toţi acei bărbaţi cu sceptru şi coroană care de 2500 de ani îşi procură Puterea. Le-a ascultat discursurile publice şi monoloagele secrete, revelatoare. I-a văzut ucigând cu sânge rece pentru ca apoi să arate cu degetul spre zei strâmbi care au hotărât autocratic.

Richard III, aşa cum l-a imaginat Shakespeare, este personajul din teatru care doreşte cel mai mult puterea, mai mult chiar decât Macbeth. El este încarnarea dorinţei erotice de putere, a răului absolut. Scopul său e un scop personal. “Eu sunt Haosul“ spune Richard, încarnând demonicul. Richard este figura tiranului, a Monstrului Natural, care perturbă toate ierarhiile, sacrifică toate alianţele pentru a ajunge la putere. Richard III e un geniu în măsura în care în ciuda tuturor previziunilor, demonstrează că cel ce doreşte puterea, cu orice preţ, o obţine. El este încarnarea omului politic lipsit de orice constrângeri morale, împlinit în puterea politică. >>>>

Legăturile care unesc ţara noastră şi sora ei mai mare, Franţa, sunt binecunoscute, iar originea lor se pierde în negura timpurilor. Pe plan literar, nume celebre precum Abatele Prévost, Jules Verne, Alexandre Dumas-père, Lamartine, Marcel Proust, Emile Zola, Apollinaire au dedicat numeroase pagini realităţilor româneşti. În ceea ce priveşte teatrul, o piesă având ca subiect românii, iar ca scenă de desfăşurare teritoriul patriei noastre, apare în 1821, cu titlul L’Armure ou le Soldat Moldave.

Melodrama în trei acte, reprezentată pentru prima oară la Paris, la Teatrul Veseliei (Théâtre de la Gaîté), în 20 octombrie 1821, îi are ca autori pe domnii Cuvelier şi Léopold. Publicul, format pe atunci din funcţionari şi mic burghezi, trăia alături de personajele de pe scenă, iar plăcerea lor deosebită era produsă de triumful virtuţii, de învingerea persecutorilor – final obligatoriu pentru o melodramă. De aceea, întâlnim o intrigă întortocheată, misterioasă. >>>>

Printre proiectele utopice la care visez de câteva zeci de ani se numără  şi acesta: de a dărui  celui singur, un strop de tandreţe, un strop de speranţă, un strop din lumina de sine. Mă gândesc intens la acest lucru şi de fiecare dată îmi propun să demarez un proiect. Dar nu ştiu cum se întâmplă că, se iveşte, ca-n Legile lui Murphy, imediat un alt proiect şi-l las pe acesta care e de o urgenţă maximă pentru omenire, de o necesitate stringentă şi care m-ar motiva personal, la fel de mult ca şi un proiect guvernamental (dacă aş avea oportunitatea de a participa la vreunul!) Desigur eu fac acum pledoarie pro domo.

Iannis Ritsos a formulat magistral într-un vers panseistic această stare de singurătate: „Fiecare e singur în naştere, în iubire şi-n moarte. /Ştiu, am încercat-o eu însămi. Zadarnic. / Lasă-mă să vin cu dumneata” – îi spune femeia singură de o viaţă, mult mai tânărului ei vizitator de după amiază – şi e clipa de supremă tensiune dramatică atunci când ea vrea să-şi părăsească locuinţa, să evadeze, pe faleză, la dig, în colţ, la cărămidărie unde se vede oraşul crescând sub ochii ei, vrea să iasă împreună cu tânărul,  pentru că nu o mai suportă >>>>

Ne-am obisnuit parca sa primim vesti triste despre cladiri cu semnificatii deosebite istorice, arhitecturale sau spirituale, din zestrea istorica a Bucurestilor, ce cad sub lama buldozerelor, atunci cand nu se prabusesc singure, lasate sa se naruie sub povara anilor si intemperiilor.

Asa au disparut, in ultimii ani, din peisajul bucurestean, pe rand, Moara lui Asan, scoala Mantuleasa, policlinica Coltea… Si ne vine parca, sa ne intrebam, ce s-a schimbat dupa 1989 in acest domeniu, atata timp cat genocidul cultural al Capitalei noastre, inceput de Ceausescu, continua nestingherit, de data aceasta nu in numele unei ideologii, ci in numele goanei grobiene dupa profit cu orice pret. In ritmul acesta, in scurt timp, Bucurestiul va ramane un oras anost, lipsit de personalitate, de identitate, de memorie. Un oras lipsit de istorie. O adunatura hada si searbada de building-uri, iar noi, bucurestenii – o adunatura de indivizi lipsiti de trecut. Orfani. Bastarzi.

Astazi va anuntam intrarea in vizorul mafiei imobiliare a unei cladiri cu semnificatii istorice si artistice aparte. Este vorba de casa General Cantacuzino din strada Gutenberg nr. 3. >>>>

Mihaela Ungureanu – Binder se mândreşte cu faptul că  este româncă plecată din Braşov făcând o carieră  internaţională.

O carieră deosebită pentru o artistă care nu s-a realizat decât prin dorinţă, ambiţie, muncă şi nu în ultimul rând prin emoţii şi iubire de scenă.

Scenele de operă din Olanda, Luxemburg, Austria, Germania, Franţa, Italia şi Japonia se bucură de prenzenţa permanentă a mezzosopranei Mihaela Ungureanu – Binder nu numai pentru rolurile în care arată un profesionalism la nivel înalt, dar mai ales că după o carieră de aproape 25 de ani a rămas fidelă vocii de mezzosoprană (multe alte mezzosoprane trecând deja la roluri de soprane) clădindu-şi apogeul spre rolurile de importanţă absolută Wagner şi Strauss.

Vocea învăluitoare a mezzosopranei, cu o precizie perfectă în intonaţie, cu un timbru particular face să se afirme respectuos în lumea operei ducând “drapelul” poporului român cu cinste (din 1996) peste hotare.

“… Mihaela Ungureanu – Binder, ein Mezzo von enormem Ambitus und elektrisierenem Ausdruck”. de Christoph Schulte în ziarul Im Walde (6.12.2009) >>>>

Fiecare ban îşi are o viaţă…

Când am fost copil, am văzut la alţii de seama mea tot felul de mici colecţii. În perioada de atunci am avut şi eu câţiva bănuţi vechi şi străini. Mult mai târziu, în anul 1975 când m-am căsătorit, în luna de miere fiind, am găsit în holul hotelului unde locuiam o monedă. Era o marcă finlandeză, pierdută pe semne de un turist din această ţară ce se afla şi el în concediu pe litoralul românesc în staţiunea Neptun.

După această  întâmplare m-am apucat să adun… bani, punând toţi vecinii, cunoscuţii şi neamurile să-mi caute bani de hârtie şi din metal. La început am primit un catalog mic, fiindu-mi de ajutor să pot pune în ordine aceşti bani. Apoi după câţiva ani am reuşit să-mi cumpăr catalogul mare în care am găsit totul despre banii româneşti. Încet fără să-mi dau seama, am reuşit să adun câteva sute de monede şi bacnote. M-am născut şi am trăit mulţi ani în Banat, aici am adunat bani româneşti, în primul rând, apoi ungureşti şi sârbeşti, zona fiind la confluenţa celor trei ţări. Având mulţi cunoscuţi am reusit prin ei, mai ales de la cei care au fost plecaţi în străinătate, în concediu sau cu lucrul, să adun bani din aproape întreaga Europa şi din foarte multe ţări ale lumii.  >>>>

”… vă trimit din Israel: să fie pace la voi, la noi, la vecini, la toată lumea, şi, odată pentru totdeauna, iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi, cum a spus rabinul vestit Ioşua, despre care voi spuneţi Cristos.”

Inspirându-se din ”Cântarea Cântărilor”, obţine medalia ”Argint poleit cu aur” la marele concurs internaţional organizat de Academie Internaţionale De Lutece – Paris.

Deţine titlul de ”Cavaler al Ordinului L.S.S.” al Franţei.

Era anul când, peste tot unde exista suflare românească, se sărbătoreau 150 de ani de la naşterea marelui poet român Mihai Eminescu.

Mă aflam pe plaja Mării Mediterane din Tel Aviv, împreună cu o prietenă, relaxându-ne în bătaia razelor de soare şi depănând de-ale noastre. Era cam ora patru după-amiază când se apropie de noi o distinsă doamnă, îmbrăcată în costum de baie şi având câteva lucruri în mână. Ni se adresează în limba engleză:

- Pot să las şi eu, aici, lucrurile mele? Fiindcă vreau sa înot în mare!

- Sigur! I-am răspuns, tot în limba engleză. Ea a plecat în mare să înoate iar noi ne-am continuat vorba. După circa o jumătate de oră, revine doamna respectivă, exclamând în limba română:

- Aaa!, vorbiţi româneşte? >>>>

Viaţa oraşului vie şi colorată se desfăşoară într-un ritm alert, specific marilor oraşe. Oameni de toate vârstele îşi încrucişează  paşii depăşindu-se unii pe alţii într-o cursă cu final necunoscut, dar cu un singur scop- autodepăşirea. Cel puţin aşa îmi place să cred azi când merg spre unul din lăcaşele de cultură ale Bucureştiului : Biblioteca Metropolitană .

„Noi suntem România tainică şi vocea noastră nu se va stinge orice se va întâmpla”, afirma Artur Silvestri în urmă cu doar câţiva ani. Aceste cuvinte îmi vin în minte în timp ce mă îndrept spre sala unde vor fi prezenţi cu siguranţă reprezentanţi ai acestei tainice Românii.

Aici, în Biblioteca Metropolitană, Liga Scriitorilor din România – Filiala Bucureşti care a împlinit un an de la înfiinţare, joi 10 decembrie ora 12.00 a organizat

festivitatea acordării premiilor Artur Silvestri, personalitate complexă, mare om de cultură , semănătorul faptelor concrete -materializate în revistele, ziarele şi cărţile care păstrează în paginile lor gândurile sale purtătoare de mesaj – dar şi pe terenul însetat de a primi, descifra şi exprima adevărului istoric şi cultural al acestui popor, reprezentat de toţi colaboratorii săi.  >>>>

Când am aflat că pe data de 17 decembrie, la ora 8,30 Flacăra olimpică  va trece prin apropierea casei noastre din Pickering, am ştiut că-mi iese în cale un eveniment deosebit, de care nu toţi oamenii pot avea parte, fiindcă nici nu e de ici-de colo să-ţi treacă pe dinaintea ochilor, gata să atingi cu mâna, simbolul stră-străvechi al celui mai important eveniment sportiv al lumii. Zi geroasă, dar n-a contat. M-am “încotoşmănat” cum am putut mai bine, am pus o hăinuţă îmblănită pe Alice, căţeluşa noastră şi am plecat să dau coltul străzii pe unde avea traseul Flacara olimpică. Gerul ciupea bine, dar parcă nu-l simţeam având în minte flacăra, focul – simbolul sacru din timpurile antice ale Greciei, furat de Prometeu de la Zeus ca să îl ducă oamenilor. Atunci focul însemna simbolul renaşterii lumii şi lumina, iar astăzi simbolizează continuitatea între lumea antică şi lumea nouă.

Mergând spre locul în care aveam întâlnirea cu Flăcara olimpică, încrucişarea dintre Finch cu Fairport, am auzit elicopterul poliţiei supraveghind teritoriul şi mi-am zis în gând: “trebuie să fie multă lume pe traseu”. Când m-am apropiat, am văzut rânduri, rânduri de oameni şi maşini mergând în aceeaşi direcţie. Cât am putut cuprinde cu ochii, am apreciat că erau în preajmă peste 1000 de persoane. M-am bucurat. >>>>

Cum aş putea să aşez în balanţă imensele daruri cu care Tu m-ai binecuvântat încă de pe când  nu eram? Căci Tu mi-ai dat Doamne, hrana maternă şi apa vieţii pe care am alunecat, ţipând, la venirea în lume.

Mi-ai dat suflul cald, respirarea din nări, palpitul din inimă, mi-ai dat un trup armonios şi întreg, o gură să ţipe, să  zâmbească, să murmure cuvinte plăcute. Mi-ai dat ochi înzestraţi cu vedere, să privesc lumea înconjurătoare, să Te recunosc în toate alcătuirile pământului şi ale cerului îndepărtat, în toate alcătuirile apei adânci şi albastre.

Mi-ai dat priveliştea verdelui odihnitor care înmiresmează pădurile, munţii, câmpiile, cerul cu aştrii lui nenumăraţi şi necunoscuţi, vântul bătând cu putere sau doar adiind frunzele arborilor.

M-ai înzestrat cu simţire adâncă şi delicată ca să  pot să mă bucur de toate aceste comori gratuite!

Membre drepte şi lungi precum ale ciutei mi-ai dat, să alerg în voie prin crânguri. Trup mlădios ca o trestie. Totul, totul a fost neînchipuit de frumos de la naştere. >>>>

Dificil de încadrat, iubind deopotrivă  filosofia şi literatura, atent la vibraţiile prezentului cultural, însă mereu întors către un trecut de la care se revendică, George Popa este unul dintre intelectualii care încă mai aspiră la idealul universalismului, pe formulele unei tot mai rar întîlnite opţiuni pentru polivalenţa spirituală. În rândurile de mai jos, fragmente dintr-un dialog mai amplu pe teme dintre cele mai diferite: eminescianism, parcurs biografic, viziunea asupra poeziei etc.

C.C.: De la seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman, la Facultatea de Medicină din Iaşi, după care preocupări literare dintre cele mai serioase. De unde tendinţa aceasta a ramificării pe multiple planuri de cunoaştere?

G.P.: Dintru început, odată cu tendinţa spre solitudine şi meditaţie, am avut deschidere către semnificativ, către esenţial, către ceea ce este pur, elevat. Acest fond structural, ale cărui constante au fost intuiţia şi năzuinţa către valorile superioare ale vieţii şi ale creativităţii umane, avea să se obiectiveze în preocuparea pasionată pentru poezie, muzică, pictură, sculptură – totul filtrat atît prin sensibilitate, cît şi prin intelect. Emoţia inimii s-a îmbinat cu emoţia minţii, fapt care s-a reflectat în diversele mele scrieri. Lecturile – literare şi filozofice – , apropierile de muzică, de artele plastice au fost selective. Am preferat să merg din creastă în creastă. >>>>

Interviu cu Elisabeta Iosif, redactor şef, revista de literatură, carte, artă „Cetatea lui Bucur”, Preşedinte Liga Scriitorilor Români, Filiala Bucureşti

Elisabeta Iosif este realizatoarea primului radio-reportaj românesc şi a celor dintâi interviuri ale Radiodifuziunii Române în direct, în dialog, pe parcursul unei expediţii ştiinţifice aflată în Antarctica. Autoare a volumelor „Zeiţa fără chip”, „Case cu ferestre luminate”, „Globul de cristal”, având o experienţă de peste 15 ani în radiodifuziune, Elisabeta Iosif primeşte în 1991, PREMIUL SPECIAL-UNCER (Uniunea Naţională a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice).  Acestei distincţii i se adaugă în 1995, diploma de ”SENIOR AL PROFESIEI” pentru activitatea publicistică  în domeniul reportajului de turism cultural, iar în 2004, PREMIUL DE EXCELENŢĂ pentru întreaga activitate scriitoricească. Elisabeta Iosif este Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor şi Ziariştilor de Turism şi membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România  şi a Uniunii Internaţionale a Ziariştilor. >>>>

În luna noiembrie 2009, la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui a fost  organizată expoziţia  IN MEMORIAM ARTUR SILVESTRI.

Lucrările filosofului, istoricului, scriitorului au fost expuse în Sala de împrumut pentru adulţi,  unde frecvenţa medie zilnică este de 170  utilizatori

Expoziţia a fost prezentată publicului  în cadrul activităţilor desfăşurate în aceasta lună, în bibliotecă.

Tematica expoziţiei  a atras publicul vasluian dornic de informare  şi a sporit interesul de cunoaştere a personalităţii cărturarului şi a lucrărilor acestuia. Acest fapt este concretizat prin solicitarea de către cititori a cărţilor existente în colecţiile noastre pentru a se adăpa din apa vie a slovelor aşternute cu trudă şi talent de Artur Silvestri şi dăruite cu  iubire semenilor. >>>>

Mi-a placut intotdeauna corespondenta naturala dintre “suflet” si “fapta”, adica intre duh si cuvant! Oamenii cu un adanc duh de iubire si credinta au intotdeauna fapte bune! Nu vreau sa enunt eu noi legitati fiindca inteleptii veacurilor au adunat intelepciuni proverbiale din care se intelegea ca acolo unde se fac  fapte cuviincioase, este si credinta crestineasca! E de fapt o corespondenta logic dumnezeeasca!

Aceasta mi-a fost idea de introducere, la aceasta instiintare/confirmare,  prin care doresc sa confirm public, primirea unei noi carti romanesti din Romania, “Coloana Infinitului Vol.II”, daruita de autorul acestei carti, crestinul Ortodox, Pr.prof.dr. Al. Stanciulescu Barda. Cartea consista din, nici mai mult nici mai putin, 5566 proverbe si vorbe de intelepciune adunate de la cei mai luminati carturari ai culturii romane! Cartea  aceasta  de o valoare inestimabila si cuprinzatoare a unui intreg univers al gandiri romane moderne, a fost adunata de luminatul Preot de la Parohia Ortodoxa Romana din Malovat – Mehedinti, iar in cadrul Editurii “Cuget Romanesc” omologata  ca tip de antologie tot prin efortul si insufletirea dumnezeiasca a acestui crestin desavarsit, Pr.prof.dr.Al.Stanciulescu Barda. >>>>

N-aş  fi scris niciodată despre mine în acest chip, dacă n-aş  fi fost provocată de o minunată animatoare culturală, poeta, publicista şi promotoarea culturală, nu nume notoriu în acest domeniu, care m-a invitat să-mi depăn amintirile, legate de lăcaşul de cultură unde, pot spune că s-a  întâmplat o mare parte din viaţa mea şi de care sunt legată afectiv şi efectiv de când eram adolescentă. Este vorba de poeta Angela Baciu, cea veşnic îndrăgostită de cultură şi artă.

Ce înseamnă un locaş de cultură? Pentru mulţi, nu prea are nici o semnificaţie. Trec pe lângă el mai departe, nepăsători.

Pentru mine a însemnat mai mult decât orice alt aşezământ cultural din oraşul meu: mai mult decât un teatru, mai mult decât o galerie de artă, mai mult decât o sală de lectură sau o bibliotecă publică. Pentru că ea le cuprinde pe toate acestea şi încă multe altele.

Dincolo de instituţia în sine, în al cărei titlu intră şi răspunsul, Casa de cultură înseamnă viaţă, mod de existenţă, pasiune, rost, menire, temei. Înseamnă totul. Un rol fundamental exercitat de o instituţie care mi-a dăruit şi căreia i-am dăruit, cele mai frumoase clipe – convertite în ani de bucurie, fericire, emoţie, împlinire. Cum? Simplu. Aici s-au petrecut toate evenimentele vieţii mele. >>>>

În urmă cu câteva decenii, colecţionarii de artă au descoperit frumuseţea icoanelor. Ele nu au mai fost considerate în exclusivitate obiecte de devoţiune, utilizate numai în liturghiile bisericeşti sau în casele particulare ale credincioşilor, ci şi opere artistice deosebite, creaţii frumoase încărcate de semnificaţii teologice, dar şi estetice, de tradiţie şi istorie.

“Eikon” înseamnă  în greaca veche imagine, chip. Termenul, mult mai vechi decât creştinismul, a devenit generic pentru orice imagine creştină sacră, bidimensională folosită ca obiect de cult. În religiile mozaică şi musulmană există stricta prohibiţie de a-l reprezenta în imagini pe Dumnezeu precum şi alte simboluri religioase. În schimb, în creştinism, unele icoane şi-au depăşit scopul iniţial.Se cunosc colectivităţi care le-au considerat miraculoase sau făcătoare de minuni.

Iubitorul de frumos, care ţine seama şi de destinaţia iniţială a icoanei, de imagine sacră, o interpretează, în primul rând, ca pe un tablou care, în ciuda subiectului aparent limitat,  beneficiază de o largă libertate de expresie. Primele icoane au apărut în răsăritul Europei prin secolul 4. >>>>>

MOTTO:
„Niciodată nu mă gândesc la timp.”
„Cerul şi apele Veneţiei se schimbă de la o oră la alta.”
„Fericirea nu vine din afară, fericirea vine din noi.”

***
S-a stabilit în oraşul de la malul Dunării în 1946, iar în 1952, alături de Nicolae Mantu, înfiinţa primul Cenaclu Artistic.
A fost iniţiator de şcoală de pictură la Galaţi si a oganizat nenumărate expoziţii în ţară, dar şi peste hotare, în Anglia, Austria, Canada, Grecia, Italia, Israel, Iugoslavia şi SUA. De asemenea, are numeroase tablouri în colecţii private.
Din 1939, începe să primească diferite premii şi medalii la concursuri naţionale şi internaţionale,printre acestea, cele mai importante fiind: trei medalii de aur în Italia, iar în 1990 Distincţia internaţională „Grandosso”, Brescia, tot în Italia.
In 2006 devine cetăţean de onoare al Galaţiului, dar…in Veneţia i s-a acordat această distincţie încă din anul 1977, pentru parteneriat cultural Italia-România >>>>

În pofida greutăţilor pe care le întâmpină şi indolenţei unor factori locali, care potrivit legii îi pot acorda un sprijin ( Comisia Judeţeană pentru Cultură din cadrul Consiliului Judeţean  şi Centrul Cultural Judeţean ), Marin Toma din Dor Mărunt ne surpinde iarăşi plăcut în ceea ce priveşte diversitatea şi valoarea materialelor publicate în ultimul număr al revistei . Petre Herţan semnează un cuprizător material intitulat «  Alexandru Husar, vievodul luminat al propagării ideii europene, maestru al umanismului «  în care este consemnată marea contribuţie a renumitului filozof, istoric şi literat la propulsarea progresului social prin integrarea esteticii a literaturii, a istoriei naţionale şi a civilizaţiei autohtone în cotextul european şi în universalitzate . Făcând referire printre altele şi la volumul «  Ideea europeană «  scris de marele cărturar , autorul articolului menţionează şi aprecierea reputatului esesist ieşean Constantin Coroiu : «  Carte de referinţă a cunoaştrii noastre europene care aduce imaginea mişcării şi apartenenţa spritului românesc în coordonatele spiritului european « . Articolul publicat conţine şi alte referiri la activitatea creatoare a marelui om de cultură ardelean dar şi o sintagmă relevantă a acestuia: «  nu te poţi pronunţa în cultura română fără un stagiu la Iaşi ». >>>>

Pe când toată România se pregătea să meargă la vot, sâmbătă, 21 noiembrie 2009, profesorii şi elevii Liceului de Arte Plastice „Romulus Ladea” din Cluj-Napoca îşi aşteptau oaspeţii din judeţul Cluj care au participat la concursul „Călătorie în fantastic”, demarat în urmă cu două luni. La acest concurs au participat peste  1700 de copii cu vârste între 8 şi 19 ani, coordonaţi de 500 de profesori din judeţ. Concursul este parte integrantă din proiectul european „Tinere talente”, iniţiat de prof. Roxana Salanţa. Pentru buna desfăşurare a concursului profesorii liceului au muncit temeinic vreme de câteva săptămâni în fiecare după-amiază, au luat direct legătura cu şcolile din zone rurale şi urbane ale judeţului, asfel că sub semnul călătoriei în fantastic s-au reunit elevi din  cele mai îndepărtate colţuri ale judeţului: Huedin, Ciucea, Deuşu, Răchiţele, Răscruci, Dej, Gherla, Păniceni, Izvoru-Crişului, Mărişel, Apahida, Bonţida, Turda, Câmpia Turzii, Cluj- Napoca, Recea- Cristur, şcoli cu program sportiv, pentru deficienţi de auz, de la cluburile copiilor şi multe altele. >>>>

Indragita interpreta Florica Duma si-a dedicat intreaga viata melosului popular, fiind un nume de referinta la interpretatea si promovarea cantecului si a portului popular bihorean de-a lungul unei vieti artistice exemplare. S-a nascut pe 9 decembrie, in catunul Caranzel, comuna Lazareni, o zona bogata in folclor, unde radioul si televiziunea au patruns mai tarziu.

Nu a rupt niciodata legatura cu lumea satului, dovada ca si astazi se intoarce cu drag acasa, atrasa de mirosul de flori, de tarina, de cuvintele frumoase  si sincere ale oamenilor din acele parti. Florica Duma a inceput sa cante de la  varsta de 9 ani, iar trei ani mai tarziu urca deja pe scena, la Lazareni. “In copilarie, ma duceam  cu traista, cu gastele ori cu vacile, cantand in sticla de lampa sau in borcan…”, isi aminteste ea. Primul premiu la obtinut in cadrul unui concurs organizat la Stei. De-atunci a participat la numeroase festivaluri atat in tara, cat si peste hotare, in Italia  bucurandu-se de un mare succes. Nu tine insa cont de premiile si diplomele obtinute, pentru ca, spune ea, publicul este cel care te urca si te coboara. Totodata, a editat si o culegere de texte si melodii din zona Bihorului, precum si din zonele de interferenta, iar din 2000, a scos sase CD-uri de colinde si muzica religioasas. >>>>

În atmosfera plină de patriotism care domnea în ţară după încheierea primului război mondial şi mai ales după istoricul moment al reîntregirii României petrecut la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 , cincizeci de ziarişti foarte tineri din Bucureşti au luat iniţiativa constituirii Uniunii Ziariştilor Profesionişti , organizaţie menită să grupeze gazetarii din toate regiunile istorice , să-i solidarizeze şi în acelaşi timp să le dea prilejul de a deprinde meseria exercitand-o în spirit democratic . Esenţa acestui deziderat o constituia profesionalizarea prin creaţia publicistică de mare ţinută , la nivel occidental.

La 11 ianuarie 1919 a avut loc adunarea generală  de constituire a uniunii , care s-a ţinut în imobilul de pe strada Sărindar , unde s-a  aflat mai târziu berăria Berlin . A fost adoptat statutul şi a fost aleasă conducerea uniunii . Trebuie subliniat entuziasmul care domnea în această primă reuniune , explicabil prin vârsta participanţilor căci , doar cu câteva mici excepţii , ei nu depăşeau treizeci de ani . Printre aceştia se numărau Victor Iamandi , Eugen Filotti şi George Macovescu – viitori miniştri , apoi Nicolae Batzaria , Ion Minulescu , Ion Pas , Cezar Petrescu – poeţi şi prozatori care se afirmau încă de pe atunci în literatură , Constantin Papacostea , Samson Abramovici , Brunea Fox , Dinu Dumbravă , Ion Felea , Mircea Grigorescu , I.G.Peltz , Nicolae Pora , Jean Vulpescu şi Pamfil Şeicaru – ce vor deveni peste ani personalităţi ale gazetăriei româneşti . >>>>

Pe 8 decembrie, la Clubul Calderon din Bucureşti s-au inaugurat Colocviile de Marţi, noua titulatură a salonului literar deschis de curând cu lansarea cărţii Între două lumi de Ben Todică, jurnalist şi cineast din Melbourne. Eminescu sau exilul au făcut de data aceasta loc, în rostirile convorbitorilor, bucuriei unei traduceri bune: Le vieux garcon par Pouschy Dinulesco, Roman,traduit du roumain par Michel Wattremez, Editions Meronia, Bucarest, 2009. Şi-au exprimat aprecierile: Helene Astalos, George Astalos, Paula Romanescu, Adina Romanescu, George Anca – amfitrionul Colocviilor împreună cu Mihaela Popescu, directoarea aşezământului gazdă -, Horia C. Matei, Mihai Elin, Sorana Georgescu-Gorjan, Noni Cristea, Gabriela Tarabega, Ionel Săvitescu ş.a.. Autorul, marele scriitor Puşi Dinulescu, a citit, împreună cu actriţa Doina Ghiţescu, pagini în română şi în traducere franceză din romanul lansat pentru prima oară într-o limbă străină, precum şi din volume de poezie a sa eruptă prin surpriză în ultimii ani.

Această versiune, considerată reuşită, inclusiv de vorbitorii francezi de faţă, autorul şi-a ascuns-o, aflat la Paris, în casa lui Georges Astalos, prezent acum şi el la Calderon. >>>>

Cu deosebit respect va facem cunoscut ca parohia noastra aduna de mai bine de 30 de ani amintiri despre Nicolae Iorga. S-au adunat de-a lungul anilor sute de pagini venite din tara sau din strainatate de la oameni care l-au cunoscut personal pe marele istoric si om de cultura roman. Sunt  scoase la lumina lucruri, fapte, intamplari,  pe care nu le putem gasi niciodata consemnate in documente. Ele contribuie la reliefarea personalitatii  lui Nicolae Iorga, cât şi la reconstituirea unor fresce din realitatile romanesti din perioada interbelica si nu numai.

Aceste amintiri dorim sa le publicam anul viitor, cu prilejul implinirii a 7o de ani de la asasinarea miseleasca  a lui N. Iorga.

Inainte de a incredinta tiparului tezaurul de amintiri inedite adunate prin vreme,  consideram ca este bine ca sa facem o ultima incercare de a mai adauga cateva de astfel de nestemate colectiei noastre. Speram ca se mai afla printre noi oameni care l-au cunoscut, care i-au fost apropiati, elevi, studenti, admiratori. Suntem convinsi ca se afla oameni care au avut parinti si bunici, care le-au povestit despre felul cum l-au cunoscut pe Nicolae Iorga si poate chiar aspecte necunoscute din viata lui. >>>>

“ANGELA BACIU – poet, publicist, consilier si promotor cultural, membru in USR, filiala Iasi, poeta vesnic indragostita de viata, mare, Venetia; autor al unor carti de poezie, publicistica si literatura pentru copii; poezia sa este tradusa in franceza, engleza, ceha, maghiara, slovaca, araba, etc.”

Octavian Curpas: – Unde v-ati nascut si  petrecut copilaria?

Angela Baciu: – M-am nascut si mi-am petrecut copilaria  intr-un oras, asezare veche pe malul stang al  Dunarii, in orasul lui Panait Istrati , in care puteai sa te identifici cu Nerantule si Chire Chiraline, cu oameni, de altfel,  frumosi si primitori, pe o strada unde se vindea braga si nuga, in acel loc  “cumplit de negustori” cum spunea Fanus Neagu, in  orasul BRAILA  in ziua de 14 martie 1970.

Cunoscut sub numele de  IBRAIL – de pe vremea cand  era raia otomana, spatiu cosmopolit unde tinerii marinari straini acostau in portul vechi, un amestec de Orient si Occident, un oras viu, unde  femei cu palarii cu boruri largi si manusi de dantela se plimbau la amiaza cu trasura , cu un comert infloritor si bogat…   aceasta viata a disparut la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial…cat de mult mi-ar fi placut sa ma nasc la IBRAIL!  >>>>

Lansarea volumului de poezie “Angoasa existentiala” de Ioana Gherman a avut loc in cadrul unui eveniment artistic deosebit: recital de muzica clasica şi de poeme romanesti. In sala de spectacole amenajata in stil bistrou si in fata unui auditoriu numeros, artisti si intelectuali romani din Montreal au facut cunoscute valori culturale romanesti. Totodata, acest spectacol a deschis dialogul cu artisti de diverse origini culturale si a creat contextul potrivit pentru valorificarea schimbului de idei. De remarcat este faptul ca membrii corului “La Muse-Muza romana” sunt in majoritate persoane care nu cunosc limba romana. Armonia muzicala deosebita si sonoritatea limbii romane au provocat curiozitatea canadienilor si i-au motivat in efortul lor de a invata cantece romanesti. Seria de activitati este organizata de asociatia culturala M.A.V.A. – La marche à l’amour, à la vie et à l’amitié ( Marsul iubirii, al vietii si al prieteniei). M.A.V.A. are ca misiune crearea, difuzarea şi promovarea evenimentelor culturale care pun in valoare activitati pluridisciplinare. Asociatia sustine artistii de diverse origini, favorizand schimbul reciproc de experienta artistica si facilitand integrarea in societatea quebecoise si canadiana.  >>>>

Lydia Elron menţine în atenţia permanentă a publicului remarcabila creaţie artistică a regretatului pictor Baruch Elron. De data aceasta, ne propune o tematică interesantă, “tablouri realiste şi surrealiste în care apare pasărea, ca simbol al aspiraţiilor, al libertaţii”.

Ea ne propune ca exemplu “o pasăre măiastră care face ceasuri în loc de ouă, alta care hrăneşte puii cuibăriţi într-o pălărie (simbol al maternităţii), sau o pasăre care duce veştile peste acoperişurile din Iaffo ori poartă…o mască de gaze”.

Această prezentare modestă poate fi, desigur, mult completată. Opera lui Baruch Elron este foarte bogată în simboluri. Creaţia, Natura, Omul se află în impact permanent, un impact care îmbină simultan elemente dintr-o lume conştientă, inconştientă şi subconştientă. O lume a visului conectată cu o viziune creativă de o mare originalitate. La el, procesul creativ se bazează pe simboluri şi metafore, pe echilibrul dintre contrarii, acesta fiind în esenţă condiţia progresului.

Analogiile şi aspectele ambivalente servesc cu prisosinţă imaginaţiei şi limbajului pictural. Emblematica folosită de Elron poate fi percepută, desigur, în interpretări diferite. Arta lui se identifică cu şcoala realismului fantastic, acel stil care acceptă realitatea modernă prin înţelegerea complexităţii umane. >>>>

LIANA SAXONE-HORODI – Artist plastic & publicist, Haifa, Israel

„Creaţia artistică a Lianei este un Imn dedicat omului. Omul în sine, obiceiurile lui, obiectele lui, visurile lui. Toată  creţia artistică a Lianei este de fapt doar exprimarea în pictură a înţelegerii şi a imensei dragoste pentru oameni ce o caracterizează!”

(Elron, Jurnalul săptămânii, 29 octombrie 2009 – citat din câteva pagini dedicate pictoriţei Liana Saxone-Horodi la vernisajul expoziţiei   „Excursie în Vadi Nisnas” din 1995, pagini puse la dispoziţia pictoriţei de către Lidia, soţia regretatului pictor Baruch Elron).

***

Am admirat peisajele realizate de Liana Saxone – Horodi având, după cum a mărturisit artista, genericul, – „De la Haifa în România şi înapoi” -, adică descrieri nuanţate ale impresiilor culese, deopotrivă, în ţara în care trăieşte şi ţara în care s-a născut, mai precis, pitorescul unor peisaje, în special a celor de la Haifa şi de la Braşov.

Am încercat să  disting deosebirile de luminozitate dintre lucrările cu subiecte din România şi cele din Israel, dar cu foarte mici amănunte, exprimate în pete discrete de culoare, ele sunt ca şi insesizabile. Soarele este acelaşi, deşi luminează altfel, iar cerul, când e liber de nori nu e altul. Artista creează astfel o acoladă sentimentală între două locuri de pe glob, la fel de >>>>

Doamna Aurora Speranţa, membră a Uniunii Artiştilor Plastici, este pictoriţa cea mai valoroasă din zona meridională  a României. De o viaţă, trăieşte şi creează în Craiova, cândva capitala Valahiei Mici. Este vorba de provincia istorică renumită prin temperamentul solar, dinamic şi scânteietor al locuitorilor săi. Comparabil doar cu acela al sicilienilor, gasconilor şi bascilor.

Oltenia se numeşte această străveche vatră de cultură şi civilizaţie – în al cărei areal au fost descoperite:

1. cele mai vechi oase de hominid (peste două  milioane de ani, la Bugiuleşti, Vâlcea);

2. situl arheologic de la Cârcea, în preajma Craiovei, care atestă  locuirea neîntreruptă din neolitic şi până în prezent;

3. prima bazilică romană, fântâna secretă, la 30 de metri sub pământ, şi vestigiile cetăţii dacice de la Sucidava (Histria Olteniei) şi ale castrului roman, de unde Împăratul Constantin cel Mare a arcuit, peste Dunăre, un semeţ pod din lemn, deschizând astfel cel mai scurt drum spre inima Balcanilor, până la Salonic; >>>>

”SALONUL CĂRTII 2009” dedicat lui  ARTUR SILVESTRI

Joi, 3 decembrie 2009 la Biblioteca Judeţeană Giurgiu” I  A Bassarabescu”, a avut loc inaugurarea Salonului cărţii 2009, eveniment cultural organizat de Consiliul judeţean Giurgiu şi Biblioteca judeţeană I.A.Bassarabescu.

Iniţiatorul şi organizatorul evenimentului  a fost dl. Ion Gaghii, directorul Bibliotecii judeţene, autorul volumului memorialistic ” Autograf pe suflet ”, dedicat lui Artur Silvestri . Vorbind în deschiderea evenimentului dl. Ion Gaghii a arătat că a hotărât să editeze cartea ”Autograf pe suflet” despre personalitatea  şi acţiunile culturale ale lui Artur Silvestri (Asociaţia Română pentru Patrimoniu  şi Premiile Patrimoniului Naţional), şi să-i dedice întregul eveniment , ca semn de preţuire pentru ceea ce înseamnă şi va însemna Artur Silvestri în cultura românească.

Volumul  s-a  născut din amintiri, corespondenţă,  documente referitoare la  ediţiile Premiilor Patrimoniului Naţional, despre care autorul, Ion Gaghii , unul dintre laureaţii Patrimoniului îşi aminteşte în toate detaliile participării la festivitatea de premiere..

Apoi Doamna Camelia Filip, şefă de serviciu la Biblioteca judeţeană, a prezentat cărţile scriitorului Artur Silvestri, oferite prin donaţie Bibliotecii I.A.Bassarabescu şi Fondul  documentar înfiinţat de Artur Silvestri la această bibliotecă.

Prezenţa şi cuvintele, povestirile celor mai apropiate rude ale lui Artur Silvestri, tatăl  şi soţia, a  fost impresionantă pentru cei prezenţi  în sala Bibliotecii judeţene.

Soţia, scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri a vorbit despre necesitatea de a cunoaşte şi a păstra în memoria  socială nu numai opera scrisă ci toată activitatea importantă a scriitorilor şi, în speţă, a lui Artur Silvestri în sfera culturii, despre  apariţiile editoriale Artur Silvestri din 2009: Albumul ”Frumuseţea lumii cunoscute”, ultima carte a lui Artur Silvestri, volumele de proză reeditate” Apocalypsis cum figuris” şi ”Perpetuum mobile” , despre hotărârea de a publica manuscrisele soţului său şi   de a reedita operele tipărite , dar şi despre Casa memorială ”Artur Silvestri ” şi ansamblul monumental cu Troiţă de la Ceahlău  şi cel de la Drăgăneşti Vlaşca, din curtea părinţilor, ridicate în memoria importantului om de cultură plecat mult prea devreme dintre noi.

Tatăl lui Artur Silvestri, la rândul lui scriitor cu pseudonimul A.T.Drăgănescu, a creat o vie emoţie  povestind despre anii de şcoală ai fiului său, despre pasiunea timpurie pentru cărţi, despre rezultatele excelente la studii, în liceu, facultate, despre perioada  petrecută în Italia, pe lângă marele arheolog Dinu Adameşteanu, despre  stagiul de specializare la Sorbona.

Teodora Mîndru, editor coordonator ARP, a prezentat apoi volumul In memoriam ARTUR  SILVESTRI –mărturii tulburătoare şi volumul documentar  ARTUR SILVESTRI- Fapta culturală , lansat pe 27 noiembrie 2009 la Târgul de carte GAUDEAMUS, împreună cu volumele de proză reeditate.

Spre încheierea  acţiunii ce a ţinut asistenţa mai mult de 2 ore cu atenţia încordată, a vorbit Primarul municipiului Giurgiu, dl Lucian Iliescu, unul dintre rarii edili ce se mai preocupă astăzi de stimularea  valorilor locale ( a localismului creator, cum spunea Artur Silvestri), ajutând scriitorii să-şi editeze cărţile şi  pe cei cu iniţiative culturale valoroase să şi le pună în practică. Dl primar a apreciat în mod deosebit  Inaugurarea  Salonului cărţii dedicat lui Artur Silvestri,   un român  care ne face cinste şi  a mulţumit  organizatorilor dar şi tatălui şi soţiei lui Artur Silvestri pentru efortul de a participa şi a vorbi despre cel plecat şi care  a lăsat atât de multe regrete în urma sa.

În încheierea evenimentului Salonului de carte, toţi participanţii – bibliotecari, scriitori şi alţi oameni de cultură din judeţ, reprezentanţii presei locale, etc, – au primit (în dar)volumele lansate: ”Autograf de suflet”, autor I.Gaghii, dar şi cele cinci volume editate şi îngrijite de d-na Mariana Brăescu, aşa încât au plecat bucuroşi, cu braţele pline de cărţi, mulţumiţi că au participat la un eveniment deosebit .

Şi noi am concluzionat că a fost un eveniment deosebit, organizat cu o acurateţe perfectă, care s-a bucurat de  o participare numeroasă, o manifestare de ţinută pe măsura celui căruia i-a fost dedicat.

De aceea, ultimele noastre cuvinte după mulţumirile pe care le-am exprimat în mod sincer faţă de  dl I.Gaghii şi ceilalţi organizatori, au fost  de promisiune pentru noi colaborări.

A consemnat,

TEODORA MÎNDRU

• Vineri, 27 noiembrie , ora 17, în Pavilionul central al Târgului de carte GAUDEAMUS, a avut loc,  conform programului anunţat, lansarea volumelor Apocalypsis cum figuris  şi Perpetuum mobile reeditate de D-na Mariana Brăescu Silvestri într-o prezentare grafică pe măsura conţinutului literar, a volumului documentar  Artur Silvestri  – Fapta culturală (din Colectia Pro memoriam), documentar realizat de sociolog Teodora Mîndru şi prezentarea în cadtrul expoziţional al Târgului a volumului Vocaţia Căii Singuratice, de Cleopatra Lorinţiu.

• Sâmbătă, 28 noiembrie 2008, Artur Gabriel Silvestri a fost comemorat religios, la Mânăstirea Pasărea , unde  se odihneşte pe veci şi la sediul Asociaţiei ARP-Artur  Silvestri  din Bucureşti.

Sâmbătă  dimineaţa,începând  la ora 10,30, a avut loc slujba religioasă de pomenire  a lui Artur Gabriel Silvestri , întâi în biserica mare a mânăstirii (construită de Sf. Calinic) apoi la mormântul lui, acoperit cu flori de cei prezenţi, de dimineaţă.  Preoţii au sfinţit întâi, cu rugăciuni speciale şi stropind cu aghiazmă crucea  din bazalt cu efigia scriitorului în bronz, apoi, împreună cu maicile au făcut   pomenirea rugându-se şi rugându-ne toţi cei prezenţi  pentru odihna veşnică şi fericită a lui Gabriel Artur Silvestri.  Au participat rudele, prieteni,  scriitori, colaboratori veniţi de la Bucureşti cu  soţia, Mariana Brăescu Silvestri, în autocar şi în maşini personale, precum şi tatăl lui împreună cu alte rude şi prieteni de la Drăgăneşti.

• Partea  doua  a comemorării a avut loc la sediul Asociaţiei ARTUR SILVESTRI- ARP , unde ne-am întors majoritatea celor prezenţa la slujba de la Mânăstirea Pasărea.  Cum este frumos şi creştineşte, mai întâi preotul a sfinţit  noul sediu al ARP, care poartă, de acum înainte, pe bună dreptate,  numele fondatorului.
• Pe urmă, s-a făcut din nou pomenirea lui Gabriel Artur Silvestri, am înălţat cu toţii o rugăciune pentru sufletul lui şi, aşa cum se obişnuieşte , a urmat masa de pomenire, servită de această dată sub formă de bufet sudez.
• A urmat apoi un timp, nu pot spune doar un moment, foarte emoţionant: cei prezenţi  au urmărit  filmul ”Remember Artur Silvestr

  i”, realizat de Clepatra  Lorinţiu şi difuzat pe TVR3( FIL M CARE A FOST COMPLETAT ULTERIOR CU PARTEA A II A, ŞI CARE SE VA DIFUZA LUNI, 30 NOIEMBRIE 2009, LA ORA 13, PE CANALUL TV 3). Artur Silvestri a fost astfel, din film, prezent în mijlocul celor care îl iubesc şi acum, îl apreciază şi s-au adunat pentru el şi în numele lui. Cristian Neagu, poet , scriitor, publicist, fost coleg cu Artur Silvestri , a  dat glas într-un  fel emoţiei şi sentimentelor tuturor printr-un poem dedicat lui Artur Silvestri.

• D-na Mariana Brăescu a prezentat cărţile lansate vineri la Târgul de carte şi a oferit tuturor noile apariţii editoriale Artur Silvestri –Apocalypsis cum figuris (ediţia a III a, îngrijită de Mariana Brăescu şi Artur Silvestri-Fapta culturală –documentar), şi, de asemenea,   celelalte cărţi editate în anul 2009 şi  a mulţumit tuturor celor care au participat.

Multe persoane cu care am discutat mi-a spus că au  încă sentimentul  de grup în jurul lui Artur Silvestri, sentimentul că ne cunoaştem  şi  suntem împreună în jurul  lui Artur.

Artur Silvestri, cum spun  foarte mulţi dintre prietenii, colaboratorii, discipolii lui, ne aduna în jurul lui, era centrul , liantul, cel care nu lăsa pe nimeni singur, pe nimeni în afară.

Ne adună şi acum şi ne va mai aduna încă, nu numai în jurul datelor de pomenire religioasă  , ci în jurul cărţilor,  proiectelor, publicaţiilor lui, la care putem contribui, pe care le putem citi aşa cum şi-a dorit, pe care le putem duce mai departe.

Dumnezeu să-i dea lui Artur Silvestri veşnică şi fericită odihnă, iar  celor ce îl  citesc, îl pomenesc,  duc mai departe ideile şi proiectele lui,  să le dea sănătate, putere, gânduri bune.

A consemnat

TEODORA MÎNDRU

(28 nov. 2009, sediul Fundaţiei Artur Silvestri, la comemorarea de an, a distinsului enciclopedist, istoric, şi filozof.)

Motto: „Cărţile se vor citi şi mă vor pomeni şi pe mine şi astfel, nu voi muri de tot.” - Artur Silvestri -

Ridică  Doamne ceţurile Împărăţiei Tale,

Căci lumea aceasta fără de contur

Înregistrează un minus în sumbre catedrale,

Prin nefiinţa confratelui Artur.

Mângâie-i Doamne fruntea cu lacrimile noastre,

Aşează-l între noi ca-n vremurile bune

Şi fă-ne auzit, melodiind contraste

Glasul blând, al omului minune.

Mai dă-ni-l nouă astăzi fiinţă cum îl ştim,

Rupe eternităţii o clipă, nu mai mult,

Căci el ne este sensul pe care mai pornim

Când seceră  sălbatic tăişul de vânt.

Nu ni-l lăsa în tristul anotimp

Printre lumânări aprinse la bezna uitării,

Ci-ncoronează-l Zeu în vastul arhetip

Din crestele de munţi, până-n adâncul mării.

Noapte bună, Artur Gabriel,

Noapte bună, spirit de cărturar,

Îţi vom rămâne jertfă, şi sabie, şi miel,

Cum tu ne vei rămâne Scriptură în Altar.

________________
Un an de la ultima strângere de mână…

Bucureşti, 28 noiembrie 2009. Chiar dacă luna lui brumar se apropia de sfârşit, efectele primăvăratice cu copaci goliţi de frunze, peste tristeţea familiei celui sorocit mult prea devreme eternităţii, şi a grupului de scriitori ce urcau în autocarul cu destinaţia Mânăstirea Pasărea, aveam să resimt constatarea lui Charles Demailly, şi anume: „există o incubaţie a spiritului care nu poate avea loc decât la căldura, în amestec, în contactul cu alte spirite.” A strânge cuvântul în jurul ideii de suferinţă, poate că nu se obţine prea mult în comparaţie cu ceea ce distinsa Mariana Brăescu Silvestri, a resimţit pe parcursul ceremonialului evocator, dar şi la sediul fundaţiei unde amintirile, versurile închinate bunului Artur, s-au transformat în lacrimi, durerea luând chipul şi asemănarea sa.  Sub starea misticului, a superstiţiei folclorice, a credinţei individuale, chiar şi prin influenţa coordonatelor  filozofice, a intropatiei, adunarea cernită, meditând în nostalgia golului cognitiv, reuşea contopirea cu spiritul silvestrian prin vizualizarea bibliotecii, a mesei de lucru, a tablourilor, iar toate acestea, în suprapunerea incantaţiei de „veşnica pomenire”  făcea parcă simţită prezenţa lui Artur Silvestri, asociativ unei plăsmuiri eminamente mitice.

Subsemnatul, de comun acord cu Elisabeta Iosif, preşedinta filialei Bucureşti a Ligii Scriitorilor din România, a emis ideea unei diplome Artur Silvestri (cu efigia acestuia) în semn de omagiu la împlinirea unui an de activitate al Ligii, ce îi va fi acordată post-mortem la o dată ce va fi stabilită ulterior,  Liga fiind ramura sădită de regretatul cărturar în grădina sa academică…

Orizontul moleşit de dogoarea soarelui, fu străbătut de un vânt subţire, menit parcă să zvinte umezeala ochilor celor ce-şi luau rămas bun de la familia Silvestri şi coborau în stradă. Paşi agale, striveau frunzele căzute, şi parcă gemete ale unei despărţiri se loveau de zidurile cenuşii ale caselor vechi, ridicate cândva, parcă într-o altă viaţă… Din ce în ce, tot mai în urmă, rămânea placa de marmură aşezată deasupra intrării fundaţiei, de unde efigia lui Artur privea împietrită risipirea către înaintele vieţii, a celor ce veniseră să-l plângă… Am rămas pironit privind tulburat clădirea mohorâtă a fundaţiei unde, pe la ferestre se mai puteau zări prin lumina zgârcită a becurilor, siluete robotitoare, simţind nevoia de a-mi elibera un gând greu, ce i se adresa lui Artur:

„Soarele asfinţeşte Gabriel. Lucrurile tale pământeşti sunt încă ude de aghiazmă. Ai tăi, osteniţi, devin umbre printre pâlpâirile lumânărilor şi lumina candelei. Sărută-i din priviri, şi întoarce-te acolo unde grijă-ţi va purta Dionisie Areopagitul. Noapte bună. Ah! Vezi că ai o lacrimă în colţul ochiului… Odihneşte-te în pace!”

CRISTIAN NEAGU

De ce credeţi, că  s-a mutat de la noi?

Doar cărţile lui sunt acum la voi!

Nu! N-a plecat de tot. E cu Bădia

Eminescu, spre Gânditorul de la Hamangia

S-a dus doar puţin. Ca să-şi  înmoaie pana

În licori siderale. Şi-a vindecat şi rana

Mâhnirilor ascunse. E veşnic printre noi

Şi Dumnezeul nostru-l trimite înapoi

Prin slovă  împlinită. Prin glas de înălţare

În zi de Sfânt Andrei îl vom simţi mai tare

Vibrând a nemurire. El vine din Astral

Cu sensuri noi. Veghind. Iubirea-i de cristal.

ELISABETA IOSIF

Noiembrie, 2009

La un an de la plecarea lui Artur Silvestri