MONITOR CULTURAL * on-line

PLOPI ÎNŞIRAŢI ÎN ZARE…

Plopi înşiraţi in zare…

tot fără soţ.

Paralel, se înşira o şosea cu destule gropi,

ce ducea undeva… spre infinit.

Cât mi-aş fi dorit să-i aflu capătul!

*************

Gândurile imi erau tulburate

din când în când… de goana

vreunei limuzine luxoase.

Îndrăgostitii priveau ţintă inainte…

încântaţi de fierăria captivă.

*************

Păreau atât de paraleli –

cu zarea senină, cu plopii

şi, şoaptele “lor” de amor!

*************

Puţin mai la stânga,

dar urmănd aceeaşi linie –

se întindea calea ferată

cu şinele-i albe şi mate…

Mate – erau şi chipurile călătorilor!

Un fanion ridicat, un fluierat

prelung şi…

trenul se pune în mişcare. >>>>

Autoare a volumelor de versuri Cartea copilăriei(2004),Scame de zâmbet (2005), Decareflecţii (2006) şi prezentă în patru antologii,începând cu anul 1987,Raveca Vlaşin,prin Fresca amintirilor albastre completează evantaiul tematic şi ideatic al universului poetic propriu.

Prezentul volum,purtând un titlu simtomatic,revendicându-se din trăirile eului în propriul trecut,ne redescoperă o poetă sedusă mai mult de himera clasicităţii,vizibilă în substanţa viziunii,dar mai ales în prozodia incantatorie,cizelată,aproape narcisiacă,cu o coloană vertebrală ,uneori,folclorică.

Fizionomia acestei poezii este încărcată de amintirile poetei,mărturisite cu sinceritate în Cuvântul autorului.Evocarea în mică parte din aceste amintiri,în tehnica versificaţiei,împinge prozodia spre melancolia duioasă,din care nu lipseşte imageria pitorească şi fantastă:Vremile trec,vrei nu vrei/Când senin,când cu nori grei./Trec ca plugul în ogor/Ori ca pasărea în zbor.(Străbunul).Ceva din nota semănătoristă frisonează versul,iar maniera evocării,familiară,aproape personală şi intimă,provenită din presimţirea trecerii timpului şi degradarea universului copilăriei conduc poezia spre substratul metafizic şi religios:Pe douăzeci şi cinci,Buna Vestire./Nădejdea c-o s-avem şi-o mântuire,/În cernerea de timp şi de urmat/Prin ruga la Cristos cel Înviat./Rememorând,dăm timpului culoare,/Credinţă-n înviere şi-nălţare.(Calendarul).

UN CETĂŢEAN EMBLEMATIC AL ROMÂNIEI TAINICE ŞI PLEDOARIA SA PENTRU SĂNĂTATEA PĂMÂNTULUI
Ce cuvinte ne-ar fi de folos pentru zugrăvirea în chip cât mai veridic a sufletului unui om? Portret sufletesc poţi face oare din culori obişnuite? Nu, nu s-au inventat încă asemenea vopsele impregnate în uleiuri de mir care să redea fidel statura spirituală a unei persoane.

A plămădi un chip din cuvinte este ca şi cum ai vrea să clădeşti o casă.  Începi de la temelie. Calităţi fizice, intelectuale, morale, spirituale, îmbinate armonios cu liantul cel mai durabil, cu ingredientele cele mai potrivite, toate având drept bază de pornire, principii sănătoase şi trainice, moştenite ori dobândite, pe fondul genetic, la fel de sănătos cu care Dumnezeu prin  părinţi, l-a înzestrat.

Este vorba de un tânăr publicist, eseist, scriitor, militant pentru sănătatea planetei prin natura profesiei, dar şi prin convingeri; redactor, editor on-line, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Constantin Vlaicu, fiindcă despre el este vorba, se impune în peisajul publicisticii actuale, nu în chip spectacular şi manifest, dar ferm şi chiar cu graţie şi dezinvoltură, cu bun simţ  şi cu modestia – atât de rară  în ziua de azi, o adevărată floare de colţ a sufletului uman. >>>>

Cine este om de litere şi are tangenţă cu Primăria Clujului nu poate să nu-l ştie pe Dumitru Cerna, mirându-se cum a ajuns acolo acest poet sensibil, bonom şi mereu înconjurat de prieteni, îndrăgit de multă lume, plin de bun simţ şi de solicitudine. Vine din Câmpia Dobrogei, adus parcă de o suflare de vânt, şi rotocol, nu s-a putut opri decât la poalele Feleacului, căci altfel, infinita câmpie l-ar fi absorbit definitiv, el devenind un veşnic călător prin oraşele Europei, purtat pe aripi de vânt. Dar s-a oprit aici, iar el a început să facă parte din peisaj, iubind vechiul burg mai mult decât oricare dintre noi. Dumitru Cerna este un om al cetăţii, un boier al generozităţii, un etern visător, mergând agale pe străzile Clujului la braţ cu poezia. A acceptat să-mi dea un interviu, fără nicio ezitare, iar eu l-am bombardat cu întrebări, unele chiar incomode, dar ştiu că domnia sa are abilităţi diplomatice şi că multă lume, ca şi mine de altfel, doreşte să-l cunoască şi altfel decât prin intermediul operei sale…

M. V. Stimate Dumitru Cerna, ce amintiri din fragedă pruncie legate de poveştile dobrogene are scriitorul care sunteţi?

D. C. Dobrogea este un ţinut vrăjit, sedus de poveste. Fiind locuită de români, aromâni şi de greci, de bulgari, de turci şi tătari, de lipoveni, de italieni şi de ţigani şi de cine mai ştie câţi alţii, această ţară a tuturor seminţiilor, iată, a fost înnobilată şi de poveştile lor, fiecare cu farmecul şi cu profunzimile ei.  Dar amintirile mele din copilărie sunt legate de poveştile stranii ale mamei, unele născocite, altele păstrate în cămările memoriei din copilăria ei petrecută parte în Meglenia, parte în Cadrilaterul românesc, altele adevărate. >>>>

Nu înţelegea cum ajunsese acolo. Parcă era sădită în mijlocul drumului, chiar în dreptul liniei de hotar dintre cele două proprietăţi: în stânga casa ei părintească, iar în dreapta casa vecinului. Ştia doar că se află în locul acela cu o misiune: avea ceva de văzut. Încă nu ştia ce anume trebuie să vadă, de aceea privea insistent peste toată suprafaţa de dincolo de gardul de la drum. Cu nostalgie şi-a amintit de perioada când ambele proprietăţi aparţinuseră aceleiaşi persoane, adică bunicului ei, iar gard despărţitor nu exista.

Gândurile i-au fost spulberate numaidecât, fiindcă gardul ce despărţea cele două proprietăţi a început să dispară, deşirându-se rapid de la un capăt la altul, ca ochiurile de pe andrele. Privea uimită şi se întreba: “Cum poate să dispară un gard, măi frate, aşa, văzând cu ochii? Şi de ce? Era gard bun, rezistent, din ciment şi ştacheţi de fier. Gardul reprezenta hotarul dintre cele două proprietăţi. Bine că a mai rămas Pomul din apropierea fântânii, plantat cine ştie de când, cine ştie de cine!… Măcar prin el se mai păstrează un semn de hotar. Dar şi acesta, de atâta vreme care a vremuit peste el, a început să se usuce. I-a mai rămas doar tulpina cu coaja arămie şi ridată ca pielea zbârcită a omului uitat de vreme. Ce pom important a fost cândva! Ce belşug de roade a dat! Câte persoane s-au înfruptat din roadele lui!» >>>>

Veronica Balaj din Timişoara, este prezentă pentru a doua oară la Roma, de data aceasta pentru prezentarea unei carţi de poeme, “FUGA NEL CERCHIO” tradusă   de prof. Laura Mara.

Prezentarea va avea loc la PALAZZO MUNICIPALE din  Roma, la invitaţia Asociaţiei  Internazionale  de Solidaritate Culturală şi a ACCADEMIEI  “CITTA DI ROMA.”

La prima întâlnire a carţilor sale cu Roma, a fost vorba de romanul  “Baltazara” tradus de MARCELLA  MARONE. .

Interculturalitatea funcţionează atunci când oamenii   pun preţ  pe comunicare  , pe  interrelaţionare artistică, asa se face că, Marcella Marone  a stabilit  mai întâi legatura cu   Roamânia,  în mod special când, la Colegiul de Artă “Ion Vidu “din Timişoara, au fost interpretate  compoziţii  muzicale  semnate de  tatal ,  ei,   M.Marone, fost dirijor al Filarmonicii din Roma, muzician de expresie clasică .

“BALTAZARA”,    semnată de  Veronica Balaj,  a fost  o carte  care  s-a bucurat şi   de  o prezentare  specială,  prin cuvântul  spus atât de  prof.CLAUDIA MENICHELLI   cât  şi de    Av.Pierro Marrone, de  la Vatican.

La aceasta  nouă întâlnire    cu literaţii din Roma , Veronica Balaj   va prezenta poeme   în data 20 iunie , ora 14 ,30 la sala  de conferinţe   de la  Palazzo Municipale .  De menţionat că , mai întâi ,  cartea  a  fost prezentată  în CORRIERE  DI Roma, în septembrie anul   trecut, iar acum va fi în atenţie, prin   intervenţiile  susţinute    de prof. şi  poetul LUCIANO PIZZICONI,  preşedinte  de onoare al Asociaţiei Scriitorilor din Paris, memebru al mai multor Academii, şi prof. PRADO    DE FRANCESCO.

Să-i urăm succes   unui  scriitor român, Veronica Balaj, care încearcă  o comunicare  culturală prin limbajul literaturii !

MARIANA GURZA

11 iunie 2009

In această dimineaţă beau cafeaua pe terasa dinspre lac, de unde se vede doar o parte, restul fiind ocultat de sălciile crescute destul de înalte, ce conferă un decor unic care oricum ar sugera prezenţa unei ape în apropiere. Până la ele am încă două planuri care-mi încântă privirea: roşul scânteietor a celor câteva sute de trandafiri dintr-o mare tufă asimetrică, parcă decupată dintr-un album de artă fotografică modernă, iar în al doilea o sferă mai mare, un glob de aur pictat discontinuu cu verdele propriilor frunze, o tufă exotică încărcată cu mii de flori galbene aurii, mici cupe catifelate, asemănătoare ca formă cu “ gura leului”, floricele ce-şi deschid miresmele care te invită în paradisul terestru, totul pe gazonul “gras”verde închis,  saturat şi întreţinut de apa ploilor din ultima vreme. Un stol de vrăbiuţe vesele din laricea şi brazii alăturaţi susţin un clasic concert – evident păsăresc.Graurii săgetează văzduhul în căutarea unor seminţe. Ştiu ei un loc bun de înfruptat într-o latură a grădinii unde iarba nu a fost cosită.

Mă gândesc la lecturile mele de ieri, la Calea singulară pe care au avut-o anumiţi bărbaţi puternici ai acestui neam, care – prin faptele şi moştenirea gândurilor lor profunde – fie uneori pentru salvarea, alteori pentru înălţarea destinului ţării, ne-au lăsat pravile de  nemurire, pentru noi urmaşii lor – din fericire, din ce în ce mai mulţi  interesaţi – destăinuindu-ne o parte din faţa nevăzută, gânditoare, a acestui popor, a ţării, a acelei Românii tainice, ajutându-ne să ne explicăm parţial enigma existenţei noastre, care am fost definiţi la un moment dat  “o insulă de latinitate într-o mare de slavi”. >>>>

Ar fi lipsit de onestitate să prezint cartea Funiile dragostei, scrisă de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectată într-un roman al căutărilor la vremea descoperirii sensului vieţii – ampla şi profunda analiză semnată de Octavian D. Curpaş. Dacă ar fi să pun o „etichetă” textelor lui Octavian Curpaş, aş scrie pe ea: înţelegere. El are, totdeauna, o privire înaltă asupra problemelor şi ceea ce, şi cu mult talent literar, ne prezintă, este linia dreaptă a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curăţat de porozităţi sau false podoabe. Cine citeşte recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi şi cartea pentru că Octavian Curpaş ne convinge că, în Funiile dragostei (care – ne asigură el – nu are nimic de-a face cu ficţiunea), vom găsi o acţiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vieţii civile cu credinţa, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stăpânind atât arta narativă, cât şi cea a instrumentării dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor. Toate acestea, nu pot să nu trezească interesul iubitorilor de literatură, cu atât mai mult al celor pentru care sensul vieţii (pe care Octavian Curpaş îl evidenţiază începând chiar cu titlul recenziei sale) e orientat, indiferent de cărare, spre Dumnezeu. Cartea Ligiei Seman este o confirmare. Într-adevăr, sensul vieţii organizează textul, în câteva linii calitative. >>>>

În cartea Lumea şi Noi (prozo-poeme. Casa Cărţii de Ştiinţă. Cluj-Napoca, 2007, 114 p. + anexe) scriitorul Daniel Mureşan meditează asupra existenţei umane, biciuind tarele societăţii actuale autorul a avut totuşi răgazul şi răbdarea necesară să adune cu trudă şi dăruire aspecte din realitatea cotidiană , să le pună în lumina filozofului  moralist şi să realizeze miracolul naturii filtrat cu atenţie şi măiestrie, sub forma cadenţată a versului, cu ochi de critic. Întreita calitate a autorului – de poet, pictor şi filosof – rezultă din talent şi din pregătirea universitară: absolvent al Facultăţii de Arte Plastice (1963), al Facultăţii de Filosofie UBB (1974) şi posesor al unui onorant titlu de doctor cu teza Cunoaştere ştiinţifică şi artistică cu referiri speciale la artele plastice (1984), i-a facilitat conturarea unor viziuni şi soluţii poetice proprii asupra existenţei  acestei lumi şi a poziţiei omului în confruntarea cu realul cotidian.

Răsfoind volumul cu poezia şi pictura sa, cititorul va afla un fapt ce se impune categoric: de-a curmezişul, pe verticală şi pe orizontală, filosoful având la îndemână cuvântul şi culoarea cu o surprinzătoare francheţe , dialoghează  cu cititorii, îi apropie de spectacolul lumii. Această apropiere îi generează puterea – metafora însăşi a imaginilor poetice şi picturale – de a spune ceva despre altceva, tăria ca totul să fie în toate: „Puterile mi-s diferite/ Se văd îngenuncheri şi anevoioasa ridicare,/ Nu-i luată în seamă apriga ori blînda supărare…” (Lumea şi noi), p.10; „A prietenului şi a duşmanului putere şi a oricui/ Zice cu gîndul ori cu fapta/ Spre mijloc, colţuri ori dreapta/ E volnicie împărţită cu soarta…” (Se deschid libertăţile şi iluziile), p. 14. >>>>

„Am văzut câteva tablouri semnate de Luiza Cala. Mărturisesc dubla mea surpriză: în primul rând întâlnirea cu viziunea personală a unei pictoriţe bune şi, apoi, însuşi faptul că ea, o femeie, abordează surrealismul. Pentru că sunt puţine cele care s-au aventurat în acest gen. Aş adăuga impresia că e vorba de realism fantastic. Această asociere, a două noţiuni aparent paradoxale, realizează un tablou corect, dar incomplet. Pentru că acolo unde este loc de fantezie, graniţele se îndepărtează, se lărgesc, ajungând pe teritoriul artei adevărate. Am simţit în creaţiile Luizei Cala aluzii onirice, erotice, istorice, sociale… Imaginaţia ei abundă, alunecând înăuntrul şi în afara obiectelor reale şi în secvenţe inedite ale subconştientului. Uneori extravagantă, alteori academică, pictoriţa surprinde. Ea îşi propune o lume complexă în care nu lipsesc figurile (şi apropourile) mitologiei populare, modelele nude, ochiul, drumul, pustiul, fundalul grav sau încărcat de sensuri şi poezie… Ea invită privitorul într-o lume de vis, în care elementele realului servesc substanţa mesajului. Metaforele (toate tablourile Luizei Cala sunt metafore sau alegorii), ne invită s-o însoţim într-o călătorie aventuroasă între spirit şi materie, între realitate şi magie.” ( Dr. Dorel Schor – scriitor umorist, gazetar şi cronicar plastic israelian de limbă română). >>>>

O iniţiativă deosebită a scriitorului Mircea Stâncel a stârnit unele dintre cele mai interesante aspecte legate de metamofozele curentului eminescian, în primul număr al revistei „Discobolul”, revistă de cultură editată de Consiliul Judeţean Alba, Consiliul Municipal Alba Iulia şi Centrul de Cultură „Augustin Bena”, apărută sub egida Uniunii Scriitorilor din Româna (Nr. 133-134-135, ian.-feb.-mar. 2009).

Ancheta „Discobolului” a abordat, în acest număr, o temă de actualitate în care cei care au răspuns invitaţiei lui Mircea Stâncel au încercat să exprime în opinii pertinente şi justificate despre rolul pe care l-au jucat detractorii, scepticii, profitorii şi zeflemitorii în receptarea operei eminesciene, dar şi despre „graniţa” dintre un critic exigent şi un „detractor” sau despre adevărata temă a disputelor în jurul mitului eminescian.

Vă invităm să citiţi în paginile revistei răspunsurile date de numeroşi critici şi istorici literari, poeţi, scriitori: Gheorghe Grigurcu, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian alui Gheorghe, Titu Popescu, Constantin Cubleşan, Ion Buzaşi, Ion Brad, Ion Zubaşcu, Ioan Moldovan, Claudiu Komartin, Gellu Dorian, Mihai Posada, Daniel Corbu, Dumitru Chioaru, Paul Tumanian, Dumitru Augustin Doman, Dumitru Hurubă, George Holobâca, Virgil Diaconu, Viorel Tautan, Maria-Daniela Pănăzan, Ioan Popa, Constantin Stancu.

În opinia mea, nu aş putea spune cum ar fi arătat astăzi opera lui Mihai Eminescu fără contestatarii ei. Poate ar fi fost mai bine, poate nu. Cert este că aceştia au în toate situaţiile (nu numai când e vorba despre Eminescu) efecte negative pe termen scurt dar şi efecte benefice pe termen lung, deoarece ele iscă alte nenumărate opinii ce se transformă în aprecieri pozitive şi astfel se îmbogăţeşte considerabil patrimoniul critic asupra unei opere literare. >>>>

SFINŢI MILITARI, GENII PROTECTOARE DE NEAM, MUCENICI ŞI MARTIRI AI CREDINŢEI: MIHAI EMINESCU(1850-1889)

Evident, nu e în intenţia noastră şi nici nu ne dorim  a avea vreo şansă minimă, de a schimba, total, viziunea românilor asupra geniului POETIC al românilor – MIHAI EMINESCU (de la a cărui moarte fizică se împlinesc, la 15 iunie 2009, 120 de ani) – dar vrem s-o completăm, spre Adevăr: nu a fost “nebun”, decât prin “decret” masonic, n-a fost “sifilitic”[1], nici “paralizat general”, cum sună aceleaşi “decretări” masonice de “asasinare civilă” a lui Eminescu… A scris (genial, cum altfel?), până-n ultima clipă (atât poezie, cât şi jurnalistică fierbinte, de atitudine!). Dar, aproape până-n ultima clipă a vieţii sale terestre,   “a fost bătut cu funia udă (precum Hristos la curtea lui Pilat…), pentru…a-l <<calma>>”…!!! (cf. reţeaua culturală) .  Suntem în deplin dezacord cu mercenari culturali, de tipul lui Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ori Horia Roman Patapievici (revista noastră, Contraatac, care, la primul ei număr, de exact acum 10 ani,  s-a numit MANIFESTUL EMINESCU,  a apărut TOCMAI ca reacţie/”contraatac”,  faţă de infamia/blasfemia comisă, în 1999, de Dilema lui Adrian Pleşu!), care, prin instigarea la iconoclastie, nu reuşesc decât să “întărâte”, întru deplină fiinţare, miturile româneşti, printre care cel eminescian ocupă un loc de frunte (aici, nu vom pierde vreme şi hârtie, cu oligofreni isteroizi, de tipul consilierului prezidenţial Cristi Preda…!)[2] -  şi suntem în deplin acord atât cu, să zicem, Rosa del Conte, care, în Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Buc., 1990, pp. 385-386, afirmă, cu referire directă la Eminescu: “Fiecare gnostic repetă în sine, în limitele posibilităţilor sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: >>>>

În memoria lui Artur Silvestri
Dragostea mea pentru voi n-are asemănare.
Ea va rămâne-ntr-o zi numai pasăre-n zbor.
Ieri mă-ngânam cu trecutul ce astăzi mă-nfloare
Şi nu ştiam că mă duc să vă fiu viitor.
Dragostea mea pentru voi n-are timp de-a se plânge.
Ea va rămâne-ntr-o zi  tril de taină,sonor.
Ieri mă jucam cu prezentul ce astăzi mă-nfrânge
Şi nu visam că mă duc să vă fiu viitor.
Dragostea mea pentru voi nu cunoaşte hotare.
Ea va rămâne-ntr-o zi astru izbăvitor.
Ieri cochetam cu eternul ce azi mă răsare
Şi nu credeam că mă duc să vă fiu viitor.

„…Casa mea de la munte, ce se întâmplase  să o cumpăr pe Ceahlău, întru început de primăvară, de altădată. Acesta este locul meu pe Pământ (s.n.). Căci în această viaţă unde nu banii, ci sensul vieţii senine şi împăcate face totul ireductibil, a găsi ceea ce ţi se potriveşte este lamura şi esenţa ( s.n). Acolo este cerul mai limpede şi bolta nopţii cu cele mai multe stele de pe Pământ, acolo am văzut cel mai frumos, irepetabil şi misterios curcubeu din viaţa mea şi acolo sufletul meu va rămâne veşnic s.n.) până când <plinitu-s-a vremea>  şi timpurile se vor sfârşi” – scria în data de 5 mai 2004 cărturarul şi promotorul cultural  Artur Silvestri

Şi cum, din nefericire, „plinitu-s-a vremea”, plecând pe urma spuselor şi paşilor Domnului Artur Silvestri, ne-am dus să-i căutăm şi să-i aflăm prezenţa spirituală, dar şi cea aproape fizică, amprenta şi parfumul din lucrurile personale, din copleşitoarea sa operă, duhul său impregnat în trunchiul brazilor seculari ai Ceahlăului, în casa care a rămas văduvă, martor mut al trecerii sale fugare prin lumea  cea lesne stricăcioasă şi pieritoare, loc sfânt şi leagăn de odihnă unde s-a ridicat o superbă troiţă maramureşeană, un „semn” pământesc şi ceresc  al trecerii sale, simbol al Morţii, Învierii şi Înălţării care împunge înălţimile cu vârful ei semeţ, dovadă că moartea nu are ultimul cuvânt în destinul şi în existenţa omului. Un semn că aici a trăit şi acum nemureşte, acest vrednic de numele de român, care a avut ca ideal – unirea într-o singură inimă a spiritelor universale: Dr. Artur Silvestri, cel ce aparţine acelui tip de oameni ai energiilor luminate, cum s-a exprimat distinsa doamnă Lucia Olaru  Nenati.

Vineri-sâmbătă, 29-30 Florar, 2009, zile de har deosebit, de evlavie, de tristeţe senină şi împăcată, de aducere aminte pioasă. Un mănunchi de scriitori, istorici, critici, oameni de cultură şi artă din Bucureşti, din ţară şi chiar din străinătate, au plecat în pelerinaj la Casa memorială de la Ceahlău, ţinând să-l omagieze pe cel care le-a fost mentor, învăţător şi prieten, în ziua în care se împlineau şase luni de la nedreapta sa dispariţie fizică.

Asociaţia Română pentru Patrimoniu – al cărei promotor şi fondator a fost Artur Silvestri a organizat o suită de manifestări memoriale dedicate marelui dispărut, începând cu ziua de vineri, când, cu două microbuze, scriitori şi oameni de cultură au parcurs drumul Bucureşti-Ceahlău, acolo unde se află „locul său pe Pământ”, casă devenită memorială, care, din luna august curent va fi deschisă turiştilor şi unde se înalţă troiţa adusă din Maramureş, simbol al Sfintei Treimi, în amintirea acestui spirit coagulant, descoperitor de nestemate pentru istoria prezentă şi viitoare a neamului nostru, cel care a adunat scriitorii din toată lumea în ceea ce se numeşte în chip magistral „România Tainică”.

Printre cei prezenţi au fost: Elena Buică – Toronto, venită anume pentru acest pios eveniment comemorativ, doamna Elisabeta Iosif, redactor şef la revista  on-line „Cetatea lui Bucur”; doamna Elena Armenescu,  poeta Cleopatra Lorinţiu care a publicat prima carte de exegeză: „Artur Silvestri – Vocaţia Căii Singuratice” – volum îngrijit şi coordonat de Mariana Brăescu Silvestri, o carte de excepţie despre un om de excepţie, apărută recent la Carpathia Press,  scriitoarea Ioana Stuparu, un adevărat cronicar al evenimentelor omagiale consacrate marelui dispărut, Nastasia Maniu care, la rândul  său, nu a lipsit de la nici o comemorare, au venit fiecare cu sufletul „ochi” de Lumină pentru Artur Silvestri. >>>>

IN MEMORIAM, ARTUR SILVESTRI, la 6 luni, de la plecarea in lumea vesniciei si a luminii!”, 30 mai 2009

Vestirile mari vin adeseori,

Cu scris de lumina

Pe tampla,

Pe flori!

Din zare un nimb tricolour

Pe crestet de Munte apare…

Drag Munte

De dor!

O! cat il iubea Poetul divin -

Crescut pe Ceahlau

Artur fericitul,

Cu suflet senin!

Vestirile mari vin adeseori,

Asemeni vestirei Mesiei

Din vremuri,

Vin apriori!

Vin flacari din vise visate,

Prind cantec in ramuri de fag:

“Duceti si voi

Din cele lasate!”

Caci sufletu-mi partea si-o cere,

Acum si in vecilor veci,

Ceahlaul sa-mi dea

Inviere! >>>>

Cred că nu există un iniţiat în ţara aceasta – şi Artur Silvestri era unul dintre ei – care să nu ştie câteva lucruri esenţiale, pe care le voi cita, fie spre reamintire, fie spre informarea celor tineri.

Din timpuri imemoriale, datorită acelui impuls sacru al omului dintotdeauna de a se apropia de Forţa Cerească, de divinitate, având rămasă în el o sămânţă de gând că ar fi fost poate adus de undeva din Cerul tăcut şi misterios, unde trebuie să se întoarcă, el Omul a fost atras de marile înălţimi, închipuindu-şi poate că se apropie astfel şi fizic de acel Zeu Necunoscut, fascinant, care are Putere discreţionară, pe care-l invocă, îi oferă ofrade  şi căruia i se închină.

Pe munţi a construit locuri de închinăciune, temple şi altare ori adevărate cetăţi sacre ( Machu- Picchu, cosiderat oraş ceremonial în Peru -  descoperit în 1911 de arheologul Hiram Bingham)

Acolo unde  nu au avut munţi înalţi, oamenii au încercat să construiască Turnuri (de pildă Turnul Babel) ori Piramide ( Egipt) să se poată apropia de divinitate, spre cer. Atunci când astfel de locuri mai erau ( şi continuă să fie!) însoţite şi de „semne cereşti” pe care noi acum le numim fenomene naturale, graţie înmulţirii cunoştinţelor din domeniul fizicii în special, ele exercitau o influienţă cotropitoare asupra psihicului lor, îndemnându-i să identifice Calea spre Dumnezeu cu traiectoriile indicate de jocul sacrei lumini. >>>>

Aşa cum Stendhal pe urmele lui Kurke stabilea distincţia între sentimentul durerii seci şi acea durere pe care o consolează melancolia, am putut constata un efect asemănător, recitind de curând romanul „Întoarcerea” (Ed. Scrisul Românesc 1987 Craiova) semnat de Romulus Cojocaru, unde esenţialitatea acţiunii, scoate în evidenţă trecutul ce deţine cheia pierdută de un prizonier în neprevăzutul destinului. Dovedind din plin construcţia literară a profesionistului, Romulus Cojocaru copleşeşte pur şi simplu cititorul, prin reviviscenţa unei plăceri instantanee a lecturii, reuşind să transmită tumultul stărilor sufleteşti a unui fost avocat eliberat din închisoare, (unde fusese condamnat în urma unei înscenări de luare de mită), ca o alunecare spre o cursă pe care viaţa o întinde spiritului, spirit ce continuă să rămână în sfera purităţii, ca un prim aspect al întoarcerii: „Ies din penitenciar. Sunt liber. Nu întorc capul să văd cum arată clădirea. Nu mă interesează. Sunt fericit? Moft.” (…)  Văd un cais înflorit într-o curte. Formidabil, libertatea îmi întinde flori.” (p.5) Dimensiunea bucuriei unui fost condamnat ce se întoarce acasă, stârneşte un cumul sentimental, nu lipsit de îndoieli. Regretul voalat şi atenuat, durerea prezentului, conturează exaltarea evadării în dezinvolt, ca o terapie a reintegrării sociale, ca o salvare a masei senzuale cufundată în vidul deprimării (în fapt, o nuanţă a întoarcerii eu-lui în cotidian ): „Bag mâinile în buzunar şi calc golăneşte. Salut un domn. Îmi răspunde. Treaba lui ce-o crede despre mine. Principalul rămâne că-mi răspunse la salut.. Poate crede că-l confund cu cineva. Să creadă, îl priveşte. (p.5-6)  >>>>

În urmă cu 4 ani aveam să-l cunosc pe Zeno Fodor (n. 28 mai 1934), un Om al dialogului spiritual, un admirabil comunicator, un deschizător de drumuri multiculturale (este iniţiatorul programului Face à Face, în cadrul căruia s-au tradus în franceză şi română mulţi şi importanţi dramaturgi ai celor două limbi, a Colocviului Naţional de Regie la Reşiţa în 2005, organizator al Festivalului Interetnic de Teatru în 2006 etc.), un împătimit al lumii teatrale.

Din clipa în care am început să comunicăm se scria, de fapt, o altfel de poveste, o poveste nemuritoare. O discuţie cu Zeno Fodor te îmbogăţeşte, te înnobilează, te stimulează să gândeşti în perspectivă. În ochii săi, viitorul unei naţiuni nu poate exista fără teatru: teatrul trebuie să rămână un bastion al naţiei, o citadelă a culturii naţionale, un nesecat izvor de iradiere a spiritualităţii româneşti. Subtilitatea, eleganţa şi ţinuta impecabilă cu care l-a hărăzit Dumnezeu se împleteşte până la desăvârşire cu fiinţialitatea, glorificând-o.

De când îl cunosc, tot timpul mă surprinde…. O asemenea şansă vine o singură dată în viaţă. Poţi s-o intuieşti, s-o atingi, s-o primeşti şi să te împlineşti prin ea, sau poţi s-o ignori, s-o ratezi din motive egoiste, din neştiinţă sau din teamă. >>>>

Profesorul universitar doctor IOAN BREZEANU a fost profesor, apoi director de liceu, după care decan de facultate, prorector şi rector al Universităţii ’’Dunărea de Jos’’ din Galaţi, în total numărând 70 de ani la catedră, din care în jumătate a avut funcţii de conducere. A urcat cu demnitate toate treptele carierei didactice, de la aceea de profesor de liceu la cea de profesor universitar.

Mentor de generaţii, care-l alintau cu diminutivul Mister, a fost director al Colegiului Naţional ’’Alexandru Ioan Cuza’’, la începuturile acestui liceu, în 1955 când se chema Şcoala Medie Mixtă nr.3 şi era considerat al treilea liceu al oraşului şi cea dintâi şcoală medie, cum se spune pe atunci, mixtă, mai ales că Galaţiul până la apariţia sa avea doar liceele de tradiţie ’’Vasile Alecsandri’’ de băieţi şi ’’Mihail Kogălniceanu’’ de fete, apoi rector al Institutului Pedagogic în 1973 şi 1974, şef al catedrei de limba şi literatura română, decan al Facultăţii de Filologie între 1959-1978, şi prorector al Universităţii ’’Dunărea de Jos’’ din Galaţi între 1974-1981. Puţini ştiu c-a fost elevul marelui savant Nicolae Iorga. >>>>

Născută la Braşov (iunie, 1977) într-o familie de muzicieni cu ambiţii şi talente muzicale deosebite, Mirela Ungureanu-Biser “calcă” pe drumul muzicii deja de la început.

Într-o casă unde de dimineaţa până seara târziu se studia şi se ţineau ore de pian, clarinet şi teoria muzicii, micuţa Mirela şi-a petrecut întreaga copilărie. Deja de la vârsta de un an jucăriile ei erau creioanele, caietele de muzică, partiturile de pian cu poze şi pedalele de la pian. Deseori, de la vârsta de trei ani stătea lângă pian şi asculta cum cântau fraţii ei mai mari.

Absolventă a Liceului de muzică “Tudor Ciortea” din Braşov la secţia Canto, nu numai că a îmbrăţişat şi a iubit arta cântului ca şi sora ei mai mare (mezzosoprana de excepţie Mihaela Ungureanu-Binder – Staatsoper Wien), dar a studiat de la vârsta de 19 ani în America cu bursă întreagă la West Virginia Wesleyan College, clasa profesorului William Whitesides, masteratul absolvindu-l la fel ca şi facultatea cu “Magna cum Laude” la Southern Illinois University (cu bursă integrală), la profesoara Jeanine Wagner, urmând cursuri de perfecţionare în arta cântului cu solişti de renume ai Americii: baritonul Luis Ledesma, soprana Kallen Esperian şi Prof. Carolyn Cansler.

Apreciată de fiecare dată de profesorii ei nu numai pentru calităţile vocale, ci şi pentru dovada performanţei vocale, Mirela Ungureanu-Biser se dezvoltă de la registrul de mezzosoprană până la cel de soprană lirică cu o felxibilitate remarcabilă. >>>>

VORBA BUNĂ

La jocuri cu ochii lui verzui

nu termina de căutat,

se număra printre clăcaşii la coasă ,

în timp ce el ducea un rând

ceilaţi făceau semne , râdeau ,

la masă se bucura de cum s-a aşezat ,

înţepa cu degetul locul ,

doar  are ceva de spus ,

era mustrat pentru gestul teatral ,

frizerul meu

îmi tăia tot părul , râdeam ,

e bine pe părţi ,

jos ca şi sus ,

dumineca rezemat în coate pe un gard ,

privea la bătutul pe cismă ,

la chiuitul

şi învârtitele acelea cu tact ,

cu semne victorioase

când se buşeau în iureşul lor flăcăii ,

să prindă locul sub ceteră … >>>>

Ruga de dus, Poligon şi Boema euro… – sunt poeziile apărute recent pe net – de data aceasta vom încerca o analiză/sinteză a esenţei, dar şi a personalităţii lirice a autorului, de care am ales – de o vreme – a mă ocupa.

Din prima, se poate porni demersul de la versul cel mai puternic: „Doamne, ai grijă de-nţelegerea mea: e prea slabă!” Este un adânc sens al misterului aici, marcat de povara existenţei – tot mai dificil de suportat, – într-un timp al contrastelor şi al constrângerilor psihologico/sociale de tot felul. Dar accentul se pune, de data asta, pe acţiunea vital/senzorială de a… respira, pentru a putea… exista onest în burg.

Numai că respiraţia – una sau a doua, – devine tot mai anevoioasă poetului călător prin nordicele burguri in absenţa „brizei orelor exacte – amare din nordica mare – adjectivat/metaforic – amarua”. Norocul de „oxigenul din carul meu cu boi”, venit imaginar/arhaizant din amintire.

¤

Din Poligon – prin hintergrundul de Hanovra, furnicarul gării, apoi prin universitarul spaţiu cu studenţii „lungi şi gresai şi tieferi” care – savurând eclecticul rectorat marin – suportă gerul „foarte tehnic”. >>>>

Cuvântul e Lumina noastră.

In scutecul mărginit al cuvintelor,

s-a-nfăşat nemărginitul Cuvânt.

Vârtejuri de Ingeri, vin de iau Lumină.

Cuvântul se poartă pe Sine,

şi-n sine ne poartă pe Noi,

Cu aurul luminii albastre.

Cuvântul e o horă de oceane boltite,

Fiecare silabă- Mugure de dor,

Fiecare vocală -Mărgăritar,

Fiecare consoană răsare Stejar.

Toate se seamănă -n refrenul Creatorului,

topind aurul pur al cuvintelor,

Devenite ferestre spre infinit.

Drumeţind pe calea Cuvântului,

codrii de silabe,

strâng la sân, mugurii rimelor.

Lăsând dâre lactee, pe puful mieilor,

Şi pe Traisa Ciobanului:

Albe-nceputuri,

de Făr-de-nceputul Cuvânt. >>>>

La 1 ianuarie 2009 Regele Soare a făcut ceva – în nota autorului; un Ev Mediu inexact – ideal istoric şi extraistoric – comentez eu acum. Pelerinajul poetului în grădinile paradisiace din preajma Domeniului Naţional Chambord. Rămâne amintirea paşilor prin rouă – de la două către nouă. Nouă ne rămâne amintirea amintirii – mai exact, extras din memorie/istorie, integrat în spaţiul poetic raţional/iraţional.

¤

Jovis diem – fulguraţia batistuţei de joi. Gest ritual – sacralizabil în categoria celor ce nu se pot uita. Când, citez: „Ţara mea a muşcat din presiunea arterială şi – tace!” – comentez: „Că foarte bine face! Dar, până când – tot tace!? N-ar trebui să şi spună ceva?”

¤

Pe drum, prin fereastra maşinii, sau trenului, de ce nu, a avionului – „Pleoapele făceau agricultura…” Deci – dincolo de ceea ce văd ochii întredeschişi, mai important rămâne gândul – chiar cel nespus, – ba mai mult, – chiar ACESTA!

¤

Semănând seminţe „pentru marele deminte; pentru demintele –

Pentru ţinerea noastră totală de minte…” >>>>

Vă rog să mă credeţi că este unul dintre cele mai grele articole din viaţa mea. Scriu cu lacrimi înzecite la fiecare cuvânt. Sunt OAMENI MARI care mi-au întins o mână şi m-au lăsat să stau la umbra lor în momentul în care am început acest drum al presei. Sunt stele printre noi, care ne înfrumuseţează viaţa fără ca noi să ne dăm seama de harul divin, de frumuseţea chipului, de mărinimia sufletului lor. Nu ştiu cum să le spun cititorilor noştri dragi că domniţa în straie populare, care a coborât de pe Valea Dragostei din Telciu şi a dus cântecele ei pe vadurile repezi ale Sălăuţei, în Someş şi mai apoi în ţară şi lume, noaptea trecută, în jurul orei 22.30, a încetat din viaţă. Echipajul de pe ambulanţa sosită la faţa locului, în urma unui telefon primit de la soţ, a incercat să o resusciteze timp de 40 de minute, fără niciun rezultat. La 62 de ani, Valeria Peter Predescu s-a stins din viaţă din cauza unui stop cardiac. La fel s-a întâmplat şi cu baronul Alexandru Misiuga sau cu Ioan Dolănescu, inima oamenilor mari slăbeşte prin dăruirea ei către noi.

Cine nu o cunoştea pe Valeria Peter Predescu, un monument viu al culturii româneşti? Valeria Peter Predescu a avut peste 35 de ani dedicaţi cântecului popular autentic, numele ei intrând în istoria culturii naţionale ca cel mai autentic şi valoros interpret de muzică populară românească din zona Năsăud. >>>>

Cu două volume de versuri apărute în doi ani consecutivi („Cămaşa lui Lot”- 2008 şi „Plângea Iisus” – 2009), Nicolae Gâlmeanu continuă ciclul liric din care mai face parte „Mirele pietrei” – 2006. Pe măsură ce episoadele se înmulţesc, fiecărei lucrări îi slăbeşte autonomia. Întregul exercită propria presiune asupra componentelor. Cărţile anterioare (poezie şi proză, începând cu 1996) nu constituie încă lumi pierdute, dar gravitează din ce în ce mai lent şi mai îndepărtat în jurul nucleului compus din cele trei mari. Prelucrarea observaţiilor arată că odată cu creşterea numărului de volume pe unitatea de suprafaţă ar apărea forţe centrifuge care ar favoriza apariţia unor asteroizi, dar impresia este că sistemul încă nu s-a răcit, pentru că, de la materia poetică difuză până la organizarea ei într-un metasistem stabil, nu mai este decât un pas. Probabil, viitoarea carte.

Susţinând că elementul original al modelului său poetic îl formează spiritul inepuizabil, etern, primitiv, N. Gâlmeanu demonstrează că actul creaţiei nu este decât un proces de asumare a stării umane neorganizate văzute ca un prototip divin căruia artistul îi datorează opere desăvârşite. Mircea Eliade afirma că, pentru a fi locuit, orice spaţiu este mai întâi trecut din Chaos în Cosmos, altfel spus, primeşte o formă care îl face real. Tema principală a sistemului poetic al lui N. Gâlmeanu este creaţia şi spiritul de sacrificiu al creatorului prin alte şi alte ritualuri. Piesele ultimului volum au o continuitate pe care o recunoaştem şi dintr-un lexic preluat din celelalte două. >>>>