Prezentarea in mod negativ a unui eveniment pozitiv din viata culturala romaneasca este cu siguranta o manipulare, o noua picatura ungureasca pentru a distanta minoritatea romana din Ungaria de valorile romanesti. Mai la concret, iata despre ce este vorba.Primul subiect la teza de bac la romana, din saptamana trecuta, suna astfel: Filmul „4 luni, 3 saptamani si 2 zile” al lui Cristian Mungiu nu a fost nominalizat pentru Premiul Oscar 2008. Cu siguranta cel sau cei care au ales acest subiect sunt foarte buni specialisti, insa nicidecum nu pot fi romani. Marele succes de la Cannes si la alte festivaluri internationale al filmului lui Mungiu a fost dezbatut in presa romaneasca si cea internationala in lung si-n lat, dar cei care au ales pentru bacalaureatul la romana acest subiect au gasit de bine sa aleaga un articol cu titlu negativ, si nicidecum cu unul pozitiv, nu cumva sa-i treaca prin minte elevului roman din Ungaria sa fie mandru de cultura din care si el face parte. Argumentul specialistilor din Ministerul Invatamantului de la Budapesta ar fi probabil acela ca pe baza acestui text s-au putut intocmi mai bine acele 12 intrebari la care elevii au trebuit sa raspunda. >>>>

Clopotul bate. Monahul se întrerupe: este pentru sufletul morţilor. Parastasele se mântuiseră.

Stă în uşa chiliei, cu faţa spre intrarea bisericii, stă de vorbă aproape silit, “am o mângâiere”, de n-ar fi cerut cuţit, ai fi zis cum părea chinuit pe sub luminozitate sau rugăciune şi ea întreruptă – nici la slujbă nu coborâse cele câteva trepte. Martori, indianul Surender din Varşovia (e ortodox? întrebase un călugăr, da, răspunsese) Costel, şoferul de la “Ivireanu”. Seara, la “Antim”, după Eminescu-Brâncuşi-Blaga-Eliade-Mioriţa-Ahimsa, pe speculaţia “cultura indiană în Europa via România”, înaintea lecturii poemului “Copilul” de Rabindranath Tagore”, povesteam vizita la Frăsinei şi întâlnirea cu părintele Valerian, fostul actor Dragoş Pâslaru. Nimeni să ştie că “a fost” nominalizat la Kyoto Prize, poate un Nobel japonez, împreună cu psihologul Ioan Ciofu, acesta din urmă pentru teoria generală a numărului de aur cuplată cu zvîrlirea la munca de jos în contextul represării meditaţiei transcendentale. >>>>

Dan Puric se întreabă şi ne întreabă despre conştiinţa existenţei fiinţei din lăuntrul fiinţei numită român. Cred că fiecare dintre noi , românii, fie ei instruiţi sau nu, îşi pun adeseori această firească întrebare. E greu să ai conştiinţa de neam atunci când poţi fi orice datorită înzestrării cu scânteia dumnezeirii, înzestrare de care de cele mai multe ori nu suntem conştienţi. Revin la vechea mea idee pe care o susţin: suntem un popor atât de înzestrat cu de toate încât nu suntem conştienţi ca acesta este un privilegiu de care majoritatea trăitorilor pe Terra nu se poate bucura.
În volumul doi al romanului meu, apărut în 2005, îmi puneam şi eu fireasca întrebare: “oare să-l cred pe Cioran care spunea că „peste neamul acesta persistă o umbră adâncă de blestem”? >>>>

Vladimir Bulat

Inginerul-poet-scriitor Florin Grigoriu din Lehliu-Gară a produs o nouă carte de versuri: MILIARELE, scoasă la Editura “Elisavaros” din Bucureşti. Volumul înmănunchează peste 250 de poezii, multe din ele purtând cititorul pe aripi poetice rupte chiar din realităţi trăite de autor, dar şi prin visurile, închipuirile acestuia. Voi aminti doar câteva titluri:Semn de hotar, Când te-am cunoscut, odihneai într-o petală, Frumos creşte grâul, Mereu desculţ, Mincinosule, Obositule drumeţ, Rătăcitoareo, Rugă pe nor, Stăpânitorule, Şoldul tău umbrit de zale, Timpul dragostei se duce, Tu eşti bulgăr de apă, Inscripţie pe piatră, Viaţa-i minune, Zăticnit-ai drumul bun… L-am cunoscut pe inginerul-poet Florin Grigoriu în urmă cu mai bine de trei decenii. Venea la şedinţele Cenaclului “Arcadia” din Slobozia, asculta, dar se şi producea cu versuri care nu desconspirau că ar fi fost create de un inginer. Iar intervenţiile sale pe marginea celor prezentate de alti creatori erau întotdeauna binevenite. Mai anţărţ l-am întâlnit la reuniunile organizate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu. Dar Florin Grigoriu cutreieră ţara în lung şi-n lat, în cruciş şi-n curmeziş, fiind prezent la orice chemare către o treabă literară. Se duce cu plăcere şi este primit cu interes. Mai nou, Florin Grigoriu a devenit membru al Consiliului Director al Societăţii Scriitorilor Români, colaborând cu regularitate în revista respectivei societăţi, Revista română de versuri şi proză. Cu acest volum - MILIARELE -, prolificul creator a “împlinit” cea de a treizecea carte. Felicitări şi la mai multe! Am să reproduc, din respectivul volum, poezia “Semn de hotar”: Drumeţule, te du cu bine/E bine-n preajmă c-ai venit/Fântâna mea cu ape line/Mă bucur că te-a răcorit; Eu am umblat demult prin lume/Am fost bogat, am şi cerşit/Fântân-aceasta, fără nume/Iertare e la ce-am greşit; De bei, te roagă să mă ierte/Stăpânii multelor văzduhuri,/Să se oprească, să mă certe/Din lumi străine alte duhuri; Să fiu lăsat în pacea mea,/În lumea fără de sfârşire./Tu frumuseţea ei o bea/În vremea fără de greşire; Iar de eşti bun, te rog ascultă/Un sfat pe drum,ce prinde bine:/Când te-oi opri din calea multă,/Fântână fă,cu ape line.;Acei ce fac fântâni sunt zeii/A toate cele câte sunt/Un semn de dragoste femeii/Şi setei lumii de pământ; Drumeţule, te du cu bine/Şi fericit, precum sunt teii,/Când înfloresc în ceruri pline./Acei ce fac fântâni sunt zeii…

Umbland pe langa locul unde traiesc,intr-un luminis,am vazut un card de curcani salbateci.Erau doua femele si un mascul si un card de circa doisprezece,daca nu mai multi,”tineri”,mai mari decat pui.
Curcanul in general si cel salbatec asemenea, fundamental ,sunt pasari prostanace si cam antipatice.Totusi.
Acest card era organizat,avea demnitate si cu toata siguranta rost.Am stat si m-am uitat cum ,cu grija,isi luau cina.Masculul m-a privit cumva sfidator,sigur de sine si am avut impresia,cu anume compatimire.”Conditia” umana nu il impresiona de fel.Pe buna dreptate!
Dar ce a fost cu totul simbolic sta in imprejurarea ca specia curcan salbatec este in pericol.Dar iata ca si intr-o mica oaza de liniste,cum este parcul de la “Vatra” ,viata si rostul ei intra cu o repeziciune uluitoare in fagasurile ei din totdeauna. >>>>

Vreau sa propun, in contextul creat de Djuvara, reeditarea a trei carti fundamentale, care din pacate au fost “puse la index” de istoriografia oficiala inca de acum 70 de ani, raminind de atunci incoace “sub obroc” total, chiar si cind sint folosite pe furis, fara citarea autorului. Este vorba de lucrarile lui Iosif Schiopul. In ordine acestea sint:
- Iosif Schiopul, Contributii la istoria Transilvaniei in secolele XII si XII. Cluj, Tipografia Nationala, 1932.
- Iosif Schiopul, Diploma Andreaiana din 1224 si alte documente false sau fals interpretate, Cluj, Cartea Romaneasca, 1934.
- Iosif Schiopul, Tarile Romanesti inainte de secolul al XIVlea, Bucuresti, Editura Universul, 1945. >>>>

Am privit uimit la televizor istoria descoperirii corăbiei lui Noe pe muntele Ararat. De pe vremea lui Marco Polo, sau, mai bine zis, de când ni se păstrează documente scrise, oamenii au căutat să descifreze tainele trecutului. Corabia lui Noe a fost o enigmă, căreia oamenii din lumea întreagă au căutat să-i dea o dezlegare. Condiţiile geografice şi climaterice, iar în ultima vreme cele politice şi militare, au împiedicat pe temerarii care au dorit cu orice preţ să ajungă la corabie. Nenumărate vieţi s-au pierdut în hăurile munţilor, dar numeroşi exploratori au reuşit s-o vadă, s-o pipăie, s-o fotografieze. In ultima vreme le-au venit în ajutor sateliţii, avioanele şi tehnica modernă. Sunt prea multe documente scrise şi foto, s-au scris cărţi şi studii, care sintetizează rezultatele cercetărilor privind o relicvă atât de preţioasă din istoria omenirii. În concluzie, corabia există, iar textul biblic se dovedeşte a fi un document credibil, incontestabil.
Istoria lui Noe şi mai ales personalitatea lui mi se pare fascinantă. Îmi imaginez un om simplu, trăitor într-un sat oarecare, pe muche de deal. El şi familia lui îşi trăiau zilele cu credinţă, cu dreptate şi frică de Dumnezeu. >>>>>

Dan Puric are curajul de a dezvalui aceasta oribila prefacatorie, aceasta coplesitoare minciuna in care traim de foarte multa vreme noi, romanii. De fapt internationalismul comunist si URSS au fost inlocuite de Uniunea Europeana si modelul (pseudo)democratic. Aceasta fuga de propria fiinta nationala de care vorbeste si Puric pare sa fie una dintre formele de manifestare ale blestemului ce apasa asupra fiintei noastre nationale, iar blestemul insusi l-am “capatat” prin necredinta si tradare. E dureros ce se intampla cu noi ca neam si ca indivizi. Lipsa de demnitate individuala si nationala este un fenomen din ce in ce mai evident, iar daca nu avem curajul de a face cu adevarat ceva pentru noi, numai Dumnezeu stie ce ni se mai poate intampla!